Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O zi din viața unei asistente medicale: „În școală făceam practică una pe alta, ne spărgeam venele între noi”

14 December 2018

Mihaela Timofte are 46 de ani este asistentă șefă la secția de neonatologie și la maternitatea Spitalului Medicover. Lucrează în pediatrie de la 18 ani. Născută într-o familie de muncitori, a plecat la 14 ani din Tecuci pentru a studia la Liceul Sanitar, unde a intrat a 27-a din 72 de locuri.
Este soția unui economist, cu care s-a căsătorit la 21 de ani și mama unui băiat ce se pregătește să devină informatician.

„Profesoara de chimie ieșea din clasă, dădea doi-trei pumni în perete și revenea calmă la catedră”

Fac parte din generația care a terminat Liceul Sanitar, unde era extrem de greu să intri, la fel ca la cel Pedagogic, Militar sau Teologic. În vreme aceea, îți asigura un loc de muncă, iar meseria era extrem de respectată.

În clasa a VIII-a, părinții m-au îndemnat către Sanitar, iar eu nu m-am opus. Am lăsat orașul, Tecuci, și m-am mutat la Galați, singură. Am locuit în gazdă la una dintre colegele de școală timp de patru ani.

mihaela timofte

A fost o provocare să plec la 14 ani de lângă părinți și să mă descurc singură. Am respins din start ideea de a sta în cămin pentru că acolo trebuia să ceri bilet de voie chiar dacă mergeai să iei o înghețată.

Veneam dintr-o familie de muncitori, mama era tapițer în fabrica de mobilă, iar tata era tâmplar. Faptul că nu veneam dintr-un mediu de intelectuali am resimțit-o ca pe o provocare: aveam o obligație în plus, să demonstrez că pot să răzbat, fără nicio oră de pregătire suplimentară. Și am reușit, am intrat a 27-a din 72 de locuri.

Am ajuns într-o clasă de 36 de fete și mă gândeam cu jind la colegii mei care rămăseseră la Tecuci, în clase mixte, și care se distrau pe cinste.

Ajungeam acasă o dată la trei săptămâni pentru că atunci se învăța și sâmbăta, iar noi terminam practica sau tehnica îngrijirii bolnavului după-masa, de la 3.00 la 6.00. Viața în Liceul Sanitar era mai complicată decât în alte părți.

În liceu am făcut practică întâi pe manechin și apoi una pe alta. Așa se făcea, nu aveai alternativă. Cine îți dădea ție voie, un simplu elev, să te atingi de un bolnav? Așa că ne spărgeam venele una alteia, ne desenam zone unde să ne înțepăm, le hașuram și treceam la acțiune. Eram 12 fete într-o grupă și nu scăpa niciuna, uneori o luam și pe doamna instructoare la înțepat.

În clasa a XII-a ne-a venit o profesoară de chimie de la Liceul de Marină, practic s-a mutat de la o clasă de 36 de băieți la una de 36 de fete. Îmi amintesc că semăna foarte bine cu Anda Călugăreanu.

Noi însă nu eram cea mai bună clasă la Chimie, dimpotrivă. Iar ea se enerva, se înroșea la față, nu ne jignea, dar ieșea din clasă și nu mai auzeam decât câteva bufnituri de pumn în perete. Apoi se întorcea calmă la noi.

Altfel eram niște fete cuminți și, dacă chiuleam, cel mult mergeam la Teatrul Dramatic, apoi mergeam la doamna dirigintă și ne motivam absențele.

„În primul an de școală am știut că nu pot să fac UPU, era prea multă durere acolo”

(…)

„Primul copil care mi-a murit în brațe avea 10 ani. Avea hemofilie peste un diagnostic de Sindrom Down și un istoric de zeci de internări la noi. S-a stins la mine în brațe și nu am să uit cum mă privea, ca și cum ar fi vrut să nu îl las. Dar nu puteam să facem nimic. A fost cumplit pentru mine. Aveam 19 ani.”

(…)

„Când se întâmplă să avem o naștere în taxi, în fața spitalului, de pildă. Atunci îți iei trusa de prim ajutor și intervii. Sau când vine mama cu dilatație completă, de 10 și urcă direct în sala de naștere. Atunci nu ai timp să te gândești prea mult. Intervii. Este o muncă de echipă și ne bizuim unii pe alții.”

(…)

Concret, ce trebuie să faceți dvs. în sala de naștere?

Împreună cu medicul, asigurăm primele îngrijiri și confortul bebelușului. Iar prima atenție merge către a face cald pentru el. Vine din burtica mamei, de la 37 de grade, la 22-24 de grade cât avem într-o sală de operație și are nevoie de căldură suplimentară. Care vine de la scutece încălzite sau de la contactul piele pe piele. Se vorbește acum foarte mult despre ora magică, prima oră din viața bebelușului când îl așezăm pe abdomenul mamei și, timp de o oră, este lăsat să se descurce singur, așa încât reușește să se cațere cumva de acolo până la sânul mamei și se hrănește.

 Oboseala este cel mai mare dușman al dvs. Cum rezolvați?

Bem o cafea, ne oferă doamna doctor un ceai bun, se duce o colegă și ia dulciuri de la chioșcul devjos sau ieșim la aer. Găsești o soluție să te refaci.

De cele mai multe ori, nici nu ai timp să simți oboseala, pentru că dacă nu participi la o naștere ai de completat hârtii. În niciun caz, nu se pune problema să dormi acolo. Nici nu ai avea unde. Și nici când.

Citește articolul întreg aici



Citiţi şi

De fiecare dată când ne mințim, de la noi furăm timp

Într-o zi voi trăi

Ştiu sigur că a plecat de mână cu copilul din mine şi m-a lăsat adult


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro