Acum doi ani, parcă abia scăpate din ghearele pandemiei dar și a constrângerilor venite odată cu aceasta, câteva prietene vechi ne-am hotărât să ne dăm întâlnire pe o frumoasă insulă grecească.
Să ne petrecem vacanța toate, ca pe vremuri. Să povestim și să ne relaxăm ca și cum anii n-ar fi trecut peste noi. Ca și cum am mai fi locuit încă, toate, în liniștitul oraș de la Dunăre, fără să ne despartă acum poate chiar mări și țări.
Să redevenim, măcar în spirit, colegele de odinioară, care mergeau grăbit pe drumul către școală și agale la întoarcerea acasă. Mereu povestind, mereu chicotind, așa cum le șade bine copilelor.
Acuma, sigur, e mult mai simplu să călătorim în spațiu, decât în timp… Și totuși, un cocktail răcoros servit seara la terasă, ne-a dat o mână de ajutor.
Printre multele amintiri depănate, care încă ne mai stârnesc hohote de râs, una dintre prietene îmi adresează o rugăminte:
-Ramo, ai putea să scrii, te rog, o povestire în care să vorbești despre “oracolele” noastre din copilărie?Știi, fiica mea e prima de la noi din familie care îți citește cărțile. E o adevărată admiratoare. Și mi-ar plăcea să afle asta de la tine.
Am zâmbit: „fiica ei”. Amica mea m-a “smuls” pe loc din anii adolescenței, dar nu m-a adus chiar până în zilele noastre.
“Călătoria mea în timp” s-a oprit la momentul în care i-am cunoscut fiica. În urmă cu vreo 13 ani. Fetița avea atunci un an și ceva. Era în cărucior și tocmai glisa pe ecranul telefonului maică-sii. Se uita la niște poze. Din când în când se oprea la câte una, apăsa pe ecran și o mărea, să vadă mai bine diversele chipuri zâmbitore ce i se înfățișau din telefon.
Eu o priveam uimită. Cum naiba, la un an, să mânuiască un smartphone cu atâta dexteritate?!
Îmi revine mie, deci, să povestesc simpaticei adolescente din iGeneration sau Generația Z, cum li se mai spune, despre caietele noastre de amintiri, binecunoscutele “oracole”. Însă eu o să împărtășesc amintirile și cu voi, cei care nu mai sunteți de mult adolescenți, sperând că o să călătoriți în timp, odată cu mine…
*
Au trecut iată doi ani iar eu n-am reușit să mă țin de promisiune. Asta și pentru că, oricât am scotocit prin vechiul meu birou de la părinți, n-a fost chip să-mi găsesc oracolul. Soră-mea reorganizase lucrurile și-mi păstrase doar carnetele de note, un teanc de lucrări de control notate cu zece, din timpul anilor de școală, câteva caiete și cărți. Încă mai sper totuși că oracolul meu e doar rătăcit.
*
Eram prin școala generală și mersesem și eu “cu valul”. Pentru că mai toate fetele din clasă își făcuseră „oracol”, doar nu era să rămân mai prejos.
Am luat deci un caiet nou de matematică, l-am învelit într-un fost ambalaj de cadou, roșu cu steluțe aurii. M-am apucat apoi să ciopârțesc reviste colorate, care aparuseră deja, la chioșcurile de ziare, după Revoluție. Să sortez abțibilduri cu actori, fotbaliști sau chiar să decupez ambalaje de ciocolate (care încă erau foarte rar cumpărate, deci ambalajele se păstrau cu grijă, nicidecum nu se aruncau la gunoi).
Să lipesc, să fac colaje, să scriu poezioare sau diverse “vorbe de duh”, să înfrumusețez paginile caietului pe cât posibil. Să concep apoi o grămadă de întrebări, la care mai toți colegii urmau să răspundă.
Oracolul nostru nu avea deci, nici în clin nici în mânecă, cu sensul lui din dicționar. Nu aștepta nimeni vreun răspuns profetic. Nu erau implicați zei, ci doar… colegi de clasă.
Dar, ca să fiu sinceră, răspunsuri tot așteptam . Cel puțin noi, fetele. Căci, deși luați prin învăluire cu chestionări de gen: “Ce actriță îți place?”, noi urmăream cu și mai mare interes ce scriau colegii la “Ce fată îți place?” Nu știu cum ar fi adresată acum, politically correct, o astfel de întrebare.
Cert e că ne distram copios și ne străduiam ca „pagina mea” din “oracolul” altcuiva să fie cea mai frumoasă. Să-și amintească de noi peste ani, citind-o, neconștientizând atunci ce înseamnă exact „peste ani”.
Oracolul, acest “strămoș” al Facebook-ului, rămâne o capsulă a timpului care va stârni, cred eu, mereu nostalgii printre generațiile mai vechi.
Vă mărturisesc că m-am amuzat și m-am înduioșat, totodată, primind zilele trecute pe Whatsapp niște poze de la colega mea de bancă din școala generală.
Netam-nesam, fotografii cu pagini colorate și caligrafie de copii mi-au „invadat” telefonul. Prietena mea tocmai își găsise caietul de amintiri și-mi trimisese instant aceste… bucățele de trecut.
Ba încă mi-a și spus, la telefon, printre hohote de râs, care cum răspunsese la întrebarea ei de odinioară: “Dacă aș putea îndeplini orice dorință, ce dorință ați vrea să v-o îndeplinesc?”
Eu îmi alesesem poziția 9, care era și poziția mea din catalog, și răspunsesem, poate nu chiar așa de inspirat, judecând după mintea mea de azi: “ Să știu totul, fără să-nvăț nimic.”
Am râs. Și mi-am dat seama cât de mult greșeam. E drept, și azi sunt adepta lui „work smart, not hard”. Dar, oare, chiar o fi așa de bine să știi totul?! Nu că ar fi posibil, însă, după cum spunea sud- coreeanul Kim Ung- Yong (omul cu cel mai ridicat coeficient de inteligență de pe pământ, la ora actuală), “am fost acolo unde majoritatea oamenilor vor să ajungă. Nu e nimic acolo sus. E pustiu…“
Eu, chiar acolo sus, vă spun că n-am ajuns. 🙂 Și totuși, destul cât să-mi pierd inocența cu care răsfoiam odinioară paginile caietului cu pătrățele.
*
A venit, deci, momentul să-mi țin promisiunea. Chiar dacă nu era vorba de propriul caiet de amintiri, eu cred că-s amintirile tuturor celor care am trăit destul și-n secolul trecut.
Am citit răspunsurile copilărești, amuzante. O colegă voia deja la pensie. Și să-l cunoască pe Michael Jackson. Un băiat voia să se facă actor. Altul- să ia la facultate. Unii copii, din lipsă de inspirație, scriau “idem 2” sau “idem 9”, considerând că alții sunt mult mai buni cunoscători în ale vieții decât ei.
Ce e interesant e că nimeni n-a scris că vrea (mai mulți) bani. Ce ar scrie, oare, copiii din ziua de azi?!
Și totuși, cel mai bun răspuns mi se pare acum cel al fetei de la poziția 16. Pe cât de simplu, pe atât de cuprinzător, nu credeți?
„Să am noroc în dragoste!”- scrisese ea.
Acum, peste ani, m-a impresionat răspunsul ei, pe care atunci pesemne că nu-l băgasem în seamă. Căutasem, mai degrabă, să mă amuz. Și normal că râdeam cu poftă când citeam dorințele fetelor care voiau să-l întâlnească pe Michael Jackson sau pe Joe din New Kids on the Block.
Trecusem peste răspunsul ei, destul de fad la vremea respectivă. E ca și cum și-ar fi dorit sănătate. „Doamne, ce lipsă de inspirație!”- oi fi crezând eu pe atunci…
O felicit însă, acum, pentru maturitatea cu care a răspuns acestei întrebări copilărești și sper că dorința i-a fost îndeplinită.
*
Nu știu dacă scopul meu inițial a fot atins și cei din noua generație au înțeles cum trăiam noi, odinioară… în offline.
Sper însă că am stârnit nostalgii generațiilor X și Y, pe care le salut și le reamintesc una dintre poezioarele simple care încheiau, de obicei „Pagina mea”.
Dacă acum pe rețelele de socializare circulă frecvent citate inspiraționale din Octavian Paler sau Charles Bukovski, iată cum arătau mesajele din „oracole”:
“Cea mai dulce amintire/ Care poate exista/ Sunt aceste cinci cuvinte/ Te iubesc, nu mă uita!” 🙂
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Credeți că știți totul despre Generația Z?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
