Poveste neterminată

Adriana Tîrnoveanu

28 August 2016

adriana-tirnoveanuMă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă. Îl priveam aparent detașată și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult în fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea, se învârtea atât de mult în el, încât părea aşezat pe ace fine. Eu nu auzeam nimic şi pentru că purtam cu mine o preocupare trufaşă ca omul din faţa mea să nu ghicească, o clipă, că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el doar şi era ca şi când nu-l întâlnisem vreodată în drumul meu.

Seara încerca să arunce vrăji de seducţie şi tonuri vibrante de dorinţă, amestecate cu nepotrivirea. Aceeaşi nepotrivire pe care mi-o aminteam perfect, strecurând, pe alocuri, singura „potrivire” la care ne pricepeam. Mi-am adunat gândurile şi am preferat să ies în semiîntunericul de afară care se grăbea mai tare ca noi.

Scaunul maşinii era rece, la fel ca sentimentele mele, parbrizul îngheţat pe jumătate, iar asta mă făcea să-mi doresc un loc apropiat, unde să pot bea o cafea şi să mănânc ceva cald. Aşa, departe de ambientul sigur şi ispititor al sufrageriei, poate aş fi auzit şi eu cuvintele întregi, nu doar sunete.

femeie

Ne-am oprit într-un local, deloc aproape, în locul căruia, acum, e un depozit de materiale de construcţie, unde tinerii, atunci, după ce ieşeau de la cele 8-10 ore de serviciu, îşi împărtăşeau una-alta, la o bere şi o pizza. Mesele erau pentru grupuri, lungi, masive şi zgârâiate de greutatea halbelor. Lemnul băiţuit păstra, însă, frumuseţea lui de odinioară. Totdeauna mi-a plăcut lemnul brut care strecura curiozități în inima oamenilor. Aici se scriseseră romane, după cum arătau aşchiile-litere care păreau că-ţi strigă poveşti noi şi vechi.

Din nou, ne loveam de nepotrivire. Nu e o obsesie acest cuvânt, ci o constantă sau o concluzie definitorie a acestei relații apuse. De data asta era una interesantă, cu aer boem şi preferam înzecit locul acela decât vreun altul ce ar fi dus la picurare de romantism forţat. Am căpătat, miraculos – la cât era de plin localul – o masă mică, la care stătea mai mult personalul, dar ştiam că e cel mai bine aşa. Cumva, gălăgia voioasă a celor din încăpere mă relaxa şi mă aducea cu picioarele pe pământ. Atingerea mâinilor noastre mă umplea de nedumerire. Politeţea exagerată, zâmbetul mieros ascuns sub o mustaţă proaspăt tunsă, povestea care curgea şi pe care o ascultam ca pe un basm despre care ştiam că nu se termină cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” mă umpleau de o căldură firească, dar şi de o senzaţie de déjà vu.

Descopeream că nu mă intrigă nimic, că niciun amănunt nu mă ducea în punctul de a întreba „de ce acum?”; nu mă interesa, câtuşi de puţin, amalgamul de minciună cu adevăr, frământarea lui, motivul şi nici chiar viaţa pe care şi-o derula încet, dar pe ton hotărât şi baritonal, de parcă în perfecțiunea sa mai existau și frământări cu iz nostalgic. Nu-l credeam, nici nu-mi păsa ce simte, nu rețineam nimic. Era o curgere care nu adăpa, nu completa, nu hrănea curiozităţi, nu aducea decât o nuanță, una care dorea să îndulcească potopul unor sentimente gri, apuse. Eram departe; departe de emoţia pe care am simţit-o odinioară. Purtam cu mine doar starea aceea dată de ineditul momentului, măgulită, oarecum, de interesul încă viu al bărbatului ştiut. Eram detaşată şi, deşi aş fi putut regreta enorm faptul că singurătatea nu-mi adusese nimic mai bun, o preferam înzecit. Măcar ştiam că mai am o şansă să fiu iubită, să iubesc şi eu cu adevărat. Eram mai mult ca sigură că voi mai da piept cu momente oribile, poate mai oribile decât cele trecute, dar măcar îmi dădeam dreptul la fericire.

Acum, când toate acestea sunt doar vorbe despre clipe peste care s-ar fi putut aşterne uitarea grea, îmi dau seama că au mai urmat ani mulţi de pendulare obositoare, util-inutile, dar sortite. Seara aceea mi-o amintesc, însă, bine, pentru că a fost ultima dată când am luat masa cu „umbra unei iubiri”. Ultima oară când poveştile noastre s-au scurs în cântecele unor meseni care îşi lăsaseră vieţile lor responsabile afară şi se bucurau de momentul lor de libertate şi printre primele clipe în care ne-am zis amândoi că ar fi bine s-o facem şi noi. Eram două umbre ale unui trecut care voiau a se vindeca de regrete. Doar că regretul nu era la niciunul. Ni se părea doar. Erau altele: curiozitate, ispită, indiscreţie dulce şi dorul unei tinereţi ce n-a avut niciodată un sfârşit cert.

În seara aceea, printre halbe, cântece, poveşti şi priviri cu subînţeles s-a încheiat totul, cu o mângâiere şi o împăcare a unor inimi rănite, nevindecate atunci, vindecabile acum. Şi bine a fost! Uneori, când trec pe acea stradă şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn că acolo se striga libertatea aparentă. Şi zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.

Pe Adriana o găsiți întreagă  aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Acum ştiu că merg pe urmele paşilor ei

„Şi băieţii plâng, dar şi fetele se uită la filme porno…”

Jimmy

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,829 views

Your tuppence

  1. Stan / 2 September 2016 9:54

    Buna ziua. Imi place .

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • Adriana / 5 September 2016 15:48

      Bună!

      Să te oprești din ceea ce faci pentru un salut și o apreciere, mie îmi sună a bucurie pentru care mulțumesc mult! Sper să-ți placă și următoarele mele articole. Zi bună!

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro