Pierdută în reverie, în curtea casei părintești, nici nu mi-am dat seama cum o găină m-a ciupit de picior și m-a adus înapoi în prezent.
Priveam cu uimire pământul cenușiu din care îmi trag energia maturității și mă gândeam de câte ori pulsase sub talpa mea de copil. O văd pe mama, mergând încetișor prin curte, pentru a nu tulbura umbrele trecutului. Fratele și surorile mele nu sunt aici, ca atunci, să stârnească hărmălaia și să facă locul să semene cu un câmp de luptă.
Totul tace în jur, în depărtare doar zumzetul gâzelor; în mine, însă, trecutul se trezește la viață. Nimic nu piere sub soare.
Îl văd pe bunicul, plecat prea devreme dincolo, cum îmi citește mie și fratelui meu dintr-o carte veche și mare. Ne spune o legendă despre un balaur și despre Sfântul Gheorghe, despre puterea binelui asupra răului. Când termină de citit ne privește nedumerit, ca și cum ar fi uitat că suntem acolo.
Bunicul era, în închipuirea mea de copil, rudă cu Dumnezeu. Înalt, cu ochii mari, albaștri, cu părul încărunțit prematur, înconjurat de cărți, de cerneală și de caiete, scrise de el. Un cărturar al cuvintelor. Cu mâinile albe și curate, stătea drept la masă, înmuia tocul în cerneală și așeza pe hârtie cel mai frumos scris pe care l-am văzut de atunci încoace… și am văzut multe!
Stăteam și mă uitam la el și mă întrebam mereu ce scrie, că doar nu merge la școală!? Admirația mea pentru el rămânea fără cuvinte. În preajma lui era mereu liniște, iar eu nu mai simțeam nevoia să alerg după fluturi sau să mă urc pe spatele dulăului cel mare. Nu mergeam încă la școală, de aceea scrisul bunicului semăna cu florile și cu plantele, cu animalele și cu cerul, semăna cu liniștea și cu muzica lui Ciprian Porumbescu pe care o asculta el.
Într-o zi, bunicul m-a luat pe mine și pe fratele meu, copii de grădiniță, și ne-a întrebat dacă așteptăm să mergem la școală. Mie mi se părea interesant la școală, pentru că prietena mea era deja în clasa I și voiam să o ajung din urmă. Fratele meu, însă, era mai liber, mai poznaș, ca un izvor care curge cu putere la vale. El voia să sară, să joace fotbal, să inventeze jocuri cu cai și câini, în care eu eram mereu câinele.
– Ei, dragii mei, a spus bunicul, școala e un tărâm fermecat: intri mic și ieși mare!
– Cum, bunicule, adică o să creștem mai repede?! am întrebat eu, fără să clipesc.
– Da, o să creșteți mai repede și mai mari!
– Eu nu vreau să cresc! a spus fratele meu și a rupt-o la fugă.
– Eu vreau!
Așa sunt unii copii: când sunt mici, vor să fie mari, iar când ajung mari, vor să fie iar mici. Numai că procesul e ireversibil!
În anul acela am început școala. Bunicul nu a mai avut răbdare să vadă cât am crescut. Când am terminat clasa I, s-a depărtat de lumea aceasta, mutându-se într-o stea. S-a întins în pat, a închis ochii și nu a mai respirat. Avea 50 de ani.
Lucrurile lui au dispărut. Nu am avut niciodată șansa să știu ce scria. Mi-a lăsat moștenire ceva sfânt, fără corp: cărțile, caietele și școala.
Anul acela am început să citesc cu pasiune tot ce găseam la biblioteca satului. Caietele mi-au fost mereu curate și îngrijite. Am iubit școala de cum i-am pășit pragul. O iubesc la fel ca în prima zi și astăzi. Scrisul seamănă uneori cu al lui, cu flori și fluturi, cu păsări și raze de soare.
Alteori, însă, trezește balauri și se luptă cu ei pe câmpia fără de pată a paginilor albe. Cine va învinge oare?
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
