M-am jucat cu străinii. De când mă ştiu, nu mi-a fost teamă să vorbesc. Era ceva în mine care m-a împins mereu să o fac. Alergam cu capu’ înainte şi la ora de sport, şi în viaţa de zi cu zi. Copilăria mi-a fost plină ochi de străini. Oricine, oricând, oriunde. Obişnuiam să fiu un copil atât de frumos, atâta de inocent… azi mă uit la poze şi îmi vine să plâng. Parcă m-am şters. Maturitatea mi s-a impregnat peste chip, pe mâini, pe trup şi pe suflet ca un tatuaj prost colorat. Sunt urâtă acuma, atâta de urâtă. Sufleteşte zic. Nu ştiu ce crezi tu, da’ eu aşa mă văd. Şi acum mi-e frică de oameni. Parcă m-am prostit. Parcă ambiţia din mine s-a evaporat. Şi repede. 25 de ani în câteva luni. Ce mama dracului! Unde am putut să plec din mine atât de repede. Unde m-am dus. În ce colţ al sufletului tău mi-ai ascuns puterea. Da, mi-ai mai spus o dată. Nu ştii, nu e vina ta, nu e problema ta! Am înţeles asta încă de pe atunci, şi, totuşi, cu o forţă titanică mă întorc tot spre tine. Dezamăgirile tot spre tine le proiectez, fericirea, zâmbetele, visurile şi speranţele. Tot ţie ţi le pun în palme, crezând că o să ai grijă mai mare de ele. Pe naiba. M-am înşelat, ca de fiecare dată.
Mereu am fost un copil sensibil. Plângeam din orice. Mereu am fost alintată, dar am găsit puterea în mine să mă împart, să mă dedic, să iubesc lucrurile mărunte. Să găsesc fericirea din mirosul pământului proaspăt arat, din ploaia rapidă de vară, când, la îndemnul bunicii, vâram un cuţit în pământ, că să se oprească. Mereu am fost tradiţională şi niciodată n-am iubit mai mult credinţa. Când în Vinerea Mare toată suflarea bisericii se mişcă în paşi mărunţi în jurul bisericii. Ritul asta m-a impresionat mereu. Preotul care bate la uşa bisericii. Întoarcerea la Adam şi Eva. Era ceva în mine care mustea de inocenţă. Eram copil. Şi-aş vrea să mă întorc acolo, acolo unde-i verde. Acolo unde nu doare. Acolo unde nu ştiam nimic. Acolo unde visam. Acolo unde eram eu…
Am demoni. Cu găleata plouă în mine cu demoni. Dansez cu ei. Vorbesc cu ei. Îi întreţin. Îi hrănesc cu durere în fiecare zi că nu cumva să rămân fără suflet. Mă transform. Mi-e frică. Mi-e frig. Mi-e foame. Mă îmbrăţişez cu ei în fiecare seară. Mă trag de păr. Mușcă din mine. Îmi cânta şi le cânt. Fără încetare. Sunt rea, sunt bună. Nici eu nu mai ştiu unde să-mi caut sufletul. La ei, la tine sau… chiar la mine.
Doare, plâng înfundat. Cu nasul în pernă. Mă muşc de buze. Aş rupe bucăţi din mine. Numai să nu mai doară atâta de tare golul. Şi plâng încet, ascunsă în paturi şi cearşafuri străine. Numa’ să nu mă audă ai mei. Demonii mei. Că dacă m-ar auzi, aş urla din călcâie. Şi mi s-ar urca în pântece durerea şi mi-ar ajunge la inimă. Şi aia mi-a rămas încă. O bucăţică din ea. Restul am dat-o de bunăvoie şi nesilită de nimeni. Şi cum aş fi eu fără inimă? Cum ai fi tu fără inimă? Ai respira? Ai mai simţi vreun fel de ceva? Da, ceva… că un om fără inimă n-are loc pentru sentimente. Ai spune că are încă un creier. Aşa, şi? De când ţinem acolo sentimente? Dar are amintiri. Aşa, şi? Amintirile nu-s decât ceea ce a fost. Îs ca nişte rămăşiţe ale unei mese copioase. Comparaţia e stupidă, da’-i sugestivă. Că din masa aia copioasă nu-ţi rămâne nici măcar mirosu’. Zâmbesc, mă amuză asocierea asta de idei. Rămăşiţe-amintiri.
Inodoră, incoloră, insipidă. Am devenit. Mi-o spun în gând şi o scriu fără nicio ruşine. De parcă e o realizare. Mă simt uneori atâta de mică. Şi mă întreb dacă nu cumva e vina mea. Nu se poate să fie mereu vina lor. Nu-i aşa că ai simţit şi tu aşa; te rog, spune-mi că da, spune-mi că nu se poate să fiu atât de distructivă. Mi-e ruşine şi scârbă de mine. Nu ştiu încă de ce… sau poate ştiu… m-am trezit într-o dimineaţă cu sentimentul ăsta nenorocit. De parcă am greşit lumii întregi. De parcă am minţit popoare, condus războaie şi măcelărit suflete. Iarăşi mi-e frig şi iarăşi mi-e frică şi iarăşi mi-e foame.
Înghit fără neruşinare nebunia asta. M-am îmbolnăvit. Rănile alea vechi încep să ardă. Cred că sângerez din nou. Şi mă întorc spre el, şi mă întorc înapoi spre mine. M-am întors spre ai mei. Spre demoni. Că acolo tind să mă ridic. Dubios, nu? Cum să te ridici în durere. Simplu. În durere mai găsesc o urmă de speranţă. Dacă mă doare înseamnă că sunt vie. Înseamnă că în mine încă se zbate sufletul. Lupt să mă conving că e imaginaţia mea putredă… dar dacă nu e…? Ce fac atunci ? M-au năpădit lacrimile în mijlocul mulţimii. Mă întreb de ce… c*cat mi-am pus atât de multe întrebări în ultima vreme… şi nimic.
Şi de unde au început toate astea? De unde atâta singurătate într-un om. De unde atâta frig, atâta frică şi atâta foame. Mă gândesc la viitor. Rar. Mint. Mă gândesc în fiecare zi. Mă proiectez în vis când capul greoi atinge perna şi-i prelungesc realitatea în cotidian cât pot de mult. E ca atunci când visezi frumos, te trezeşti şi nu vrei să se termine. Ştii cum este. Sigur ai făcut şi tu aşa. Sigur ai încercat să tragi cât poţi de mult de rămăşiţa aia de fericire, doar, doar s-o mai întoarce… şi se întoarce rareori. Şi când mă gândesc la viitor, mă năpădeşte din nou singurătatea… n-am să mă vindec niciodată de singurătate. Şi frigul se instalează pe şira spinării… şi-mi înconjoară trupul… şi fiorul urcă pe braţe în sus, îmi sărută sânii, gâtul, buzele şi… creierul. De acolo vine frica… de prea puţin şi de prea mult, frica de linişte şi de zgomot, frica de viaţă şi de moarte… de neputinţă, de dezamăgire, frica de lipsă… de lipsa de dragoste, de familie… de copii pe care să îi protejez şi să îi iubesc… frica de instabilitate… că n-am să pot nicicând vedea Aurora Boreală şi Marele Zid Chinezesc, că n-am să păşesc niciodată prin nisipurile Saharei şi că n-am să mor în braţele tale în Ţara Soarelui Răsare. Şi atunci se naşte foamea. Foamea de viaţă. Foamea de necunoscut. Foamea aia tâmpită de iubire. De iubire până la leşin. De iubire devastatoare. De iubire care consumă. O, da, şi cu tine, pe aia am găsit-o, da’-i aşa de greu să ţin pasul cu lumea ta. E aşa de greu să alerg spre tine şi tu să alergi în direcţia opusă. Te rog, opreşte-te… numai puţin, numai într-o îmbrăţişare… şi de aici începe foamea de foc, de jar şi apoi de cenuşă… de pământ. Abia aici începe foamea de realitate.
Ştiu că voi muri de tânără. O simt! Şi mi-e frig, şi mi-e frică, şi mi-e foame…
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
