Într-un interviu recent, l-am asemuit pe reputatul Gheorghe Grigurcu cu Clint Eastwood. Aveam în vedere activitatea lui de publicist bătăios și de critic literar, solitar, fidel propriului mod de gândire, nepăsător la ce zice unul, altul, la așteptările și pretențiile numelor mari și scorțoșenia ierarhiilor oficiale, pe care nu ezită să le dea peste cap. Desigur, asemănarea are limite destul de laxe, iar dincolo de ea e o anumită fragilitate structurală a lui Grigurcu, ascunsă după imaginea publică de dur. Poate critica lui, feroce pe alocuri, cine știe, este din panoplia de apărare a unui timid care-și ascunde timiditatea.
Pe parcursul timpului, celebritatea criticului a surdinizat vocea poetului cu același nume, reflex de gândire provincială într-o cultură unde nu se prea acceptă, la nivelul percepției, ca un autor să exceleze în mai multe domenii. Iar Grigurcu este un astfel de caz, poezia sa nefiind cu nimic mai prejos decât critica pe care o scrie de-o grămadă de ani. Al. Cistelecan a punctat că Grigurcu ”ar fi fost un poet de mult mai pronunțat relief critic, dacă nu s-ar fi însoțit de un critic atât de eclatant”. Adevărat. Însă ce să facă? Este vinovat el sau colegii critici de starea lucrurilor? Da, dublu culpabil, în măsura în care talentul e o vină.
”Oglinda văzduhului”, apărută în 2012, la editura TIPOMOLDOVA, reunește o selecție dintre cele peste 30 de volume de poezie publicate de scriitor, de la mult-citatul ”Un trandafir învață matematica”, din 1968. Și tomul, de aproape 800 de pagini, arată clar statura poetului evadat din serie, cu amprentă originală. Mai bifează și altceva, din perspectiva poemelor alese – lirica n-a suferit mutații majore de la volumul de debut, e o liniaritate a valorii certe care și-a găsit nișa proprie în literatură.
”Anti-Narcis”, cum a observat în prefață Nicolae Coande, Grigurcu își livrează sinele în versuri de destule ori memorabile, lapidare, chiar aforistice, arcuri presate de ceea ce reține din realitatea înconjurătoare. Combustia trăirii are filtru calofil. Dacă ar fi să-i reproșez ceva e că nu-și duce ”nebunia” până la capăt, abolind ce a citit și învățat din cărți. Dar cine reușește? Câți?
Redau câteva poeme: ”Nu te-apleca splendoare/ peste balustradă prea mult/ fiindcă-ți vor cădea mai întâi ochii/ care costă o groază de bani/ apoi umerii pentru care am amanetat nenumărate drumuri/ apoi sânii pentru care ne-a asudat retorica/ apoi pubisul pentru care/ ne-am sfâșiat unii pe alții cu dinții/te vei demonta înainte de vreme/și nu te vom mai putea realcătui.(Nu te-apleca splendoare)”; ”Năucitoarea zi de ieri/ ce-a tremurat cum alcoolul/ în pahar la amiază și după-amiază/ nici o furtună n-o mai atinge/ nici o dezordine n-o mai amenință/ nici măcar o muscă nu-i poate conturba/ calmul ironic/ căci a devenit fabuloasă/ aidoma acelui copac ușor înclinat/ (cum capul unui muzician pe vioară)/ crescut chiar în mijlocul localului din Parc/ ieșindu-i prin tavan/ în lumea largă ce fără de păs/ zboară zboară zboară. (Ziua de ieri)” și ”E plină de lumină întâlnirea/ cum potrivești o inimă pe alta/ cu mare grijă căci afară/ bate un vânt orășenesc năprasnic/ și-apoi nu știi ce să mai spui/ inima mea pe inima ta/ cum o ceașcă de cafea pe farfurioara ei. (Întâlnire)”.
Este de evidențiat apelul frecvent la comparație, specific, ca o oră exactă a acestei poezii.
Șaizecist după data nașterii, Gheorghe Grigurcu nu are nimic în comun cu poezia unor Sorescu, Stănescu sau Păunescu. Are alură de premergător, de aici și apetitul mai tinerilor pentru poeziile sale. Omul a apărut mai timpuriu decât permeabilitatea generală la emisia poetului omonim.
Citiţi şi
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
