Atunci și acum… dincolo de karma

Claudia Banea

10 July 2017

claudia-banea09.07.1897

Un el şi o ea, uniţi spiritual, uniţi trupeşte, cu sufletul deschis Creaţiei şi Divinităţii. Uniţi printr-o iubire atât de mare, încât nu o pot exprima în cuvinte. O nuntă în cer ce se oglindeşte pe pământ. Pare a fi un ideal. Dar NU…nu este, încă există.

Eram singură pe acel peron pustiu, al unei gări neştiute, într-un capăt al lumii, aşteptând un tren a cărui destinaţie era necunoscută. Cel puţin aşa simţeam. Aveam o singură valiză în care încăpuseră câteva amintiri, caietul cu însemnările mele, două rochii, dorinţe neîmplinite, amăgiri, dar şi multă speranţă. Şi fotografia mea de suflet, eu în braţele tatălui meu, la vârsta de cinci ani. Tata fusese ofiţer de cavalerie, iar mama profesoară de franceză. O femeie dură şi autoritară. Cea care ma obligase să urmez cursurile unui institut tehnic, cu gândul de a mă face ingineră. Nu înțelesese niciodată înclinaţia mea către scris. Fusesem dotată cu darul scrierilor în proză, visând să devin scriitoare. Zilnic scriam pagini interesante pe care le feream, însă, de ochii mamei mele. Căci tot ea fusese cea care intervenise şi rupsese logodna mea cu Robert, cel care mă iubea nespus. Acum, după ce tata, cel de care mă simţeam foarte legată, murise, mă hotărâsem să plec.

Trenul destinului meu era aproape gol. Câţiva călători populau vagoanele prăfuite. Îmi căutăm îngrijorată biletul, deşi ştiam sigur că-l pusesem în geantă. Venise controlorul şi deja intrasem în panică. Atunci te-am văzut. Înalt, brunet, extrem de frumos şi de elegant. I-ai întins controlorului două bilete, deşi erai singur. Am realizat că unul din cele două bilete era al meu. Nu ştiu cum sau de ce. M-ai privit, zâmbindu-mi complice. Apoi, cu o voce calmă, mi-ai spus: it is meant to be. M-ai luat de mână şi nu mi-ai mai dat drumul. Aveam ulterior să aflu că erai preot misionar, bărbatul datorită căruia am înţeles că iubirea de sine, iubirea de oameni şi, mai ales, faţă de Dumnezeu este scopul primordial al vieţii. De atunci, n-ai mai fost preot. Ai fost alesul meu. Ai fost cel cu care am trăit, la propriu, şi Raiul şi Iadul. Raiul, atunci când ne iubeam cu disperare şi nimic nu mai conta şi Iadul atunci când nimic nu-ţi era suficient. La un moment dat, însă, vocea conştiinţei nu ţi-a dat pace. Făcusei un jurământ faţă de biserică. M-ai părăsit, deşi mă iubeai. Dar nu ai mai putut fi un preot bun. Ştiai că menirea ta era să ajuţi lumea şi ai încercat să o faci printr-o altă meserie. Nu m-ai înţeles atunci, deşi ştiai că sufăr pentru că te iubesc mai presus de orice. Apoi, din cauza vremurilor tulburi şi a schimbărilor intervenite, nu ne-am mai întâlnit în acea viaţă…

cuplu imbratisare

09.07.2014

– Nu, nu, te rog, nu e bine…

Dar el nu dădu ascultare acelei rugăminţi abia şoptite, ci prinse mugurul tare între buze şi îl supse uşor.

– Eşti dulce, murmură el, mutându-şi gura asupra celuilalt sân. Gura lui caldă şi umedă îmi făcea plăcere, aşa cum nu mai simţisem niciodată. Un val de căldură îmi cuprinse sânii şi pulpele, stârnindu-mi o dorinţă violentă şi febrilă.

– Nu-i bine, Alex, e o mare greşeală.

– Atunci de ce mă laşi s-o fac? întreba el, ridicându-şi capul şi privind-o în ochii întredeschişi.

– Nu ştiu, spuse ea cu disperare şi zăpăceala. Nu ştiu.

– Deschide gura.

– Alex…

– Mulţumesc.

Limba lui îşi făcu loc în căldura umedă a gurii mele. Am încercat să mă opun, gemând, mai întâi în semn de protest, apoi de dorinţă şi, în final, de recunoştinţă. Câteva zile mai târziu, atingeam mâncarea înainte s-o introduc în gură cu buricul degetelor că s-o „sfinţesc”, aşa cum sfințești tu o icoană. Parfumul tău rămăsese impregnat în pielea mea. Şi ochii tăi… am simţit atunci, când m-ai privit prima dată, că eşti perechea mea de milenii. Şi vocea ta, atunci când când mi-ai şoptit: „să mă aflu în tine este pentru mine singurul pământ sigur în mijlocul nisipurilor mişcătoare”, îmi era al naibii de familiară. Eşti cel cu care trăiesc, la propriu şi Raiul şi Iadul. Raiul, atunci când ne iubim cu disperare şi nimic nu mai contează şi Iadul atunci când nimic nu-ţi este suficient. De ce te iubesc, deşi e împotriva firii? Pentru că iubirea nu are o explicaţie logică. Iubirea o simţi. Iar pentru cei care nu au trăit-o niciodată, e de neînţeles, oricât de maestru ai fi în arta cuvintelor când încerci să o descrii. Te iubesc pentru că ochii tăi sunt o oglindă magică ce îţi reflectă calităţile, uitând să îţi arate şi defectele. Cu tine am învățat ca nu prima iubire este cea care contează și pe care nu o poți uita, ci că există o singură iubire și unică, ce poate veni oricând. Este cea care le șterge pe toate celelalte și nu le mai lasă pe niciunele. Uneori, însă, demonii noştri născuţi din nelinişti, pretenţii sau frică, declanşează adevărate războaie. Pentru că doar asta ştiu ei să facă. Întrebarea este dacă un orb poate conduce un alt orb către Lumină. Să fie oare, de data asta, îngerii din noi atât de puternici, încât să poată ajuta demonii să găsescă drumul de ieşire din Iad?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Pentru ziua de mâine nu te poate judeca încă nimeni

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,881 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro