“Va fi mereu o diferență între “ce bună-i aia!” și “ce frumoasă e femeia asta!“…”, îmi ridică Radu Dumitrescu mingea la fileu. O domnişoară, iritată de vreo zi proastă sau de o programare mentală stranie, îi răspunde că asta e diferenţa între bărbat şi mitocan. Şi sângele meu de amazoană pornită să apere bărbatul într-o lume în care e agresat subtil de femeie începe să clocotească.
Aveam vreo 14 ani şi purtam cupă D. Imaginaţi-vă prin ce experienţă treceam în fiecare zi, plecând şi revenind acasă pe lângă posturile în care stăteau de pază soldaţi “la termen lung”. O puştoaică subţire, cu un decolteu impresionant. Aş fi vrut să devin invizibilă şi, treptat stăteam din ce în ce mai cocoşată, ca să compensez avântul băieţilor plini de imaginaţie. Într-o zi, bunica, femeie crescută la pension, care nu ar fi pronunţat cuvântul sex nici sub tortură, mă ia deoparte şi îmi spune, cu diplomaţie: “Fiecare femeie trebuie să îşi cultive genul. Să nu te jignească niciodată omagiul fizic al unui bărbat.” Eram deja în faza în care îmi luam bluze-clopot, preferam să par grasă decât să mai trimit mesaj vizuale fruntaşilor din colţ.
M-am căsătorit şi am devenit invizibilă, cumva. Parcă toate butoanele care comunicau că sunt interesantă se stinseseră. Abia după divorţ, traversând strada ca să merg la sala de fitness de vis-a-vis de birou, primesc din nou un compliment gros, gen Dorel. Am fost surprinsă, apoi fericită. Perioada mea de transparenţă se încheiase. Şi, în ciuda felului cum fusese formulată, sugestia era una profund admirativă. Mi-am amintit de vorbele bunicii, am îndreptat coloana şi am mers mai departe.
Unul dintre lucrurile pe care le uităm, iar şi iar, e că bărbatul este altfel programat. Poveştile cu cenuşărese din copilărie şi gunoiul gen sandra brown din adolescenţă, fie administrat pe cale video sau prin tipar, ne-a transformat în militante pentru siropul romanţios, love for ever, gen. Efectul imediat e transformarea judecăţilor şi împărţirea bărbaţilor în domni şi mitocani. Bărbatul e programat să îşi transmită genele, şi va răspunde imediat la stimuli care duc, de obicei la afirmaţii de tipul “bună, tipa asta!“. E un trigger subconştient, vine din ADN, şi cei care reuşesc să îl depăşească sunt, cu adevărat, maeştri în arta de a se stăpâni. Nimic greşit dacă vine acest omagiu fizic.
Un bărbat are nevoie de timp ca să depăşească faza asta iniţială, în care e condus de scriptul genetic de reproducere exact ca un taur pe care îl tragi de inelul din nas şi te urmează fără să ezite. Şi tu ai nevoie de timp, ca să poţi demonstra acele calităţi care trag linia între “bună” şi “frumoasă”. Să nu judecăm un bărbat care a avut doar 30 de secunde la dispoziţie. Dacă stăm puţin să ne gândim, “bun” e un cuvânt extraordinar în limba română. Gustos, delicios, profund bun. Aşa că, dragile mele Doamne, acordaţi clemenţă complimentului fizic, neşlefuit. După el poate urma ceva surprinzător. Iar despre gentlemani şi farmecul lor, altă dată. La urma urmei, în secret sau nu, tuturor ne plac bărbaţii puternici. 🙂
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce avem nevoie de îmbrăţişări
O femeie de buna credință s-a întâlnit cu un Mioritic de buna credință
Romantismul post-Tinder: cei 5 ani care au schimbat dating-ul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
