Se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, în zilele noastre. Sau se întâmplă ceva ciudat cu îmbrățișările, când ești adult?! Îmbrățișarea unui copil e percepută fix ca ceeace este -ca un firesc, fără niciun fel de alte conotații imbecile și tendențioase.
Îmbrățișarea între doi adulți, însă – mai ales dacă sunt de sexe diferite – poate deveni motiv de nesfârșite telenovele: ”Sigur au o relație! Vai, și amândoi sunt căsătoriți!” sau „Ai văzut-o pe curva aia cum l-a luat în brațe pe șefu’?! Cine se crede?! Sigur vrea să i-o tragă!” sau „Cum să mă las îmbrățișat(ă) de un necunoscut pe stradă?! Doamne ferește! Dacă mă înjunghie, mă jefuiește, sau îmi dă vreo boală?!!!”. Și tot așa.
Dacă un prieten bun s-a căsătorit, până ne dumirim care e gradul de inteligență al partenerei/lui, trebuie să fim foarte precauți, altminteri riscăm să ne stricăm o prietenie de-o viață, sau să-i stricăm casa prietenului/ei. Nu m-am priceput niciodată la rahaturile astea. Motiv pentru care nu o dată am avut de suferit din pricina reflexului meu de a îmbrățișa oamenii. Dar gestul îmbrățișării face parte din mine dintotdeauna! Nu știu să funcționez altcumva! Nu e o încăpățânare, e aproape o neputință. Cumva însă, e poate și singurul triumf al ființei mele în fața unei societăți pe cât mai deschise, pe-atât parcă mai încuiate.
De ce îmbrățișările între adulți nu pot fi percepute ca exact ceeace sunt? În funcție de context – o formă de salut, de mulțumire, de rămas bun, un drag, un gest de bunăvoință, o nevoie de apropiere pur și simplu?! De ce trebuie să nască atâtea controverse și conotații, una mai mizerabilă decât alta?! Adică, mă gândesc, cât de idiot să fii să crezi că dacă cineva te strânge în brațe, înseamnă musai că te invită în patul lui, sau – privit din afară – că deja ești acolo?! Asta în condițiile în care îmbrățișarea din iubire pătimașă e atât de altfel, încât o poți diferenția și de pe Lună!
O vreme, luându-mi-o după ceafă de câteva ori, mi-am propus să-mi reprim această formă de comunicare a mea cu lumea, gândind că poate problema e la mine, din moment ce prea des sunt înțeleasă greșit. M-am străduit cu adevărat, dar am eșuat invariabil în câte o îmbrătișare nebună, scăpată din cușca rațiunii. Sufeream de dezamăgire de mine, mă certam și mă puneam iar pe încarcerat îmbrățișări -amuzant acum, dar atunci cumplit de chinuitor exercițiu. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că e un război contra firii mele și naturii umane în general. Atâta vreme cât gândul meu e curat, ceilalți poa’ să-și îndese mizeriile de interpretări acolo unde le e locul. Așa că voi continua să îmbrățișez toți oamenii pe care simt să-i îmbrățișez și o să mă las îmbrățișată de toți cei care vor simți, la rându-le, să o facă. Pentru că îmbrățișarea – înainte de orice altceva, și în termeni universal valabili – este forma primordială de comunicare a unui gând frumos și bun.
Mi-a spus într-o zi, la ureche, puțin înainte să moară, în timp ce-l îmbrățișam cu disperare ”Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult din lumea asta? Îmbrățișarea asta a ta. Am știut că ești specială nu doar pentru că ești a mea, din ziua în care m-ai îmbrățișat prima oară. Am simțit că mă îmbrățișează Universul. Am fost gelos de atunci pe fiecare îmbrățișare pe care o dăruiai altcuiva – și-așa erai de risipitoare cu îmbrățișările tale. Mă gândeam că ar trebui să fii mai selectivă – dar tu îmbrățișai tot ce prindeai – oameni, copaci, animale. Apoi, într-o zi, pe o ploaie torențială de vară, te-am găsit în curte, cu fața și cu mâinile întinse spre cer. Te-am trimis în casă, să nu răcești și mi-ai spus „Nu pot acum, mă îmbrățișez cu ploaia, nu vezi?!”. În altă zi, te-am găsit cu burta întinsă peste un mușuroi de furnici -”Ridică-te de-acolo, că te mănâncă furnicile!” Ai izbucnit în râs „Cum să mă mănânce?! Mă îmbrățișează, tati!” Atunci am înțeles de ce simțeam că mă îmbrățișează Universul când mă strângeai în brațe – brațele tale micuțe puteau cuprinde și simți Universul întreg. Am fost și mai gelos de-atunci înainte – m-am simțit și mai mărunt. Dar m-am simțit și foarte mândru – ființa asta micuță și cumva extraterestră, era și din mine…”
Am vrut să-i spun ceva, dar m-a oprit. „Mai ține-mă un pic”. L-am ținut. Strâns, strâns. Și am tăcut. Amândoi. Iar în îmbrățișarea aia tăcută, s-a petrecut cea mai frumoasă conversație pe care am purtat-o vreodată.
Pe Nora o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
