Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Mă urăști?” „Siii!”

14 April 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul: „Sunt plină de amintiri”

Îmi era imposibil să înțeleg de ce naiba șobolanul refuza să mă concedieze. Ne cunoșteam de vreo șapte ani. În primii patru ani, lucrasem la partenerul lui, în celălalt restaurant şi încă vreo trei la concurența lor numărul 1. Îmi aminteam diverse scene cu italieni, nemțoaice, croați, indieni, turci, pakistanezi care veneau cu lacrimi pe obraz, cu ochii roșii, distruși, epuizați, terminați şi se plângeau partenerului că nu mai suporta să lucreze cu el.

Interesant era faptul că tipul nu ridica tonul, nu jignea brutal, nu amenința, dar te toca așa mărunt, sau chiar se victimiza, dându-ți un sentiment de culpă şi o mare nesiguranță, până când cedai psihic. Atunci se simțea bine. Exemplu: intrau clienții, eu fiind în spatele barului şi prima persoană pe care o întâlneau, îi salutam. El se uita la mine cu o față exasperată, își dădea ochii peste cap, cerând ajutorul Providenței, care locuia în lampa de pe plafon şi, cu o voce șuierătoare, îmi sâsâia printre dinți:

– Felicia, îmi dai voie să-mi salut eu primul clienții, că este totuși „casa mia”?

– Salută-i, dragule, simte-te ca acasă! îi răspundeam ironic.

– Grazie-grazie, Felicia! îmi răspundea  la fel de ironic.

– Prego, prego! pe același ton.

Peste câteva minute, intrau alți  clienți. El se ascundea abil în spatele meu şi-mi șoptea, tot printre dinți, privindu-mă peste umăr, cu o față de preot fals:

– Ce faci Felicia, nu saluți clienții?

– Pai… nu ești acasă? Sau vrei să-i salut din partea ta? Vă salută CAPPOOOOO! HALLLLOOOO! Şi-mi fluturam mâinile ca pe stadion.

– Grazie, grazie, Felicia, graseia frumos ofensat.

– Prego-prego! răspundeam, mestecând toate înjurăturile românești, pe care mi le mai aminteam şi chiar inventând unele noi, doar pentru el.

restaurant

În fiecare sâmbătă, primeam, ca şi la celălalt restaurant, un carton cu prăjituri, torturi şi fursecuri de la un neamț, furnizor de legume și fructe (Jakobi). Între aceste dulciuri, se găseau câteva fursecuri, care-mi aminteau de copilărie. Văzând ca-mi plac, vine şi-mi spune:

– Felicia, torturile și prăjiturile sunt pentru voi, dar fursecurile doresc sa le dai clienților la cafea…

– Sigur, mai puțin acestea câteva care-mi plac mie şi pentru care plătesc 136 mărci pe lună. Sau poate nu ai observat că nu mănânc aici ca ceilalți, așa cum este stipulat în contractul de muncă. Consider că cele trei fursecuri pe care le primești gratis, merită suma. Ce zici? Dacă nuuuuuuuuuu, mă poți concedia pe acest motiv: „Felicia mănâncă în fiecare sâmbătă două fursecuri!” zâmbindu-i galeș. El se uită iar spre lampă, oftează cu năduf, ia fața de victimă cu ochii-n lacrimi, implorând-o printre dinți pe Madona, făcându-şi o cruce strâmbă şi rapidă: Grazie, grazie, Felicia!

– Pregooo, prego! zic mușcând delicat din fursec, ca să nu-mi stric rujul.

Mă așteptam la orice din partea lui şi-mi doream din tot sufletul să se termine odată. Caracterul meu de olteancă nu-mi permitea să-mi dau demisia (mi s-ar fi părut o înfrângere.) Continuam deci acest război psihic, care mă costa foarte mulți nervi şi energie. Azi, cu experiența şi vârsta pe care o am, nu aș mai face-o şi nu aş sfătui pe nimeni să o facă, pentru că nu merită.

Începuse chiar să-mi placă să-l provoc sau, poate, o făceam inconștient, din dorința de a-l constrânge să mă concedieze.

Într-o sâmbătă, după această întâmplare, am așteptat să vină, să-şi facă espresso şi am muşcat tacticos din fursecul cu ciocolată. M-a săgetat cu o privire ucigătoare. M-am așezat în fața lui, l-am privit direct în ochi şi l-am întrebat zâmbind:

– Mi odi? (Mă urăști?)

-Siii!

Răspunsul lui a fost așa de rapid, așa de sincer, așa de pătimaș, așa de… afirmativ, încât am râs, cu lacrimi. Apoi mi-am dat seama că-l compătimesc şi l-am invitat la o discuție cu cărțile pe masă, cam la modul acesta:

– Amico, te asigur că pe mine nu mă vei vedea niciodată cu lacrimi pe obraz, ca pe ceilalți colegi şi colege, pentru că sunt româncă şi am fost crescuta pe principiul „decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta”, nu voi sta ore întregi să mă jelesc prin pivniță, nu voi merge să plâng pe umărul partenerului tău, nu voi veni cu calmante la serviciu, nu voi bea ceaiuri de baldrian, nu voi cere ajutorul psihiatrului, avocatului, dar dacă te iubești puțin şi nu vrei să-ți înjumătățești ficatul, concediază-mă acum, dacă nu, continuăm la infinit, să vedem cine pică primul.

– Ma no, Felicia! Nu pot şi nu vreau să te concediez. Eu am nevoie de tine aici, de ce să te concediez? Dacă vrei să pleci, nu te pot obliga să rămâi, dar nu te concediez. Nuuu. Eu nu am concediat niciodată pe nimeni!

– Atunci, jocul continuă! declam eu hotărâtă.

Dacă tot anul era de-o zgârcenie proverbială, într-o singură zi pe an era foarte generos. Ziua se numea 23 decembrie, când făcea o masă imperială, ne mulțumea pentru colaborare şi ne dădea un plic cu o sumă considerabilă (banii de Crăciun).

– va urma –

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Life is a bitch”

Am obosit

Anatomia unei dureri

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,161 views

Your tuppence

  1. Ziua liberă cu șeful – Read me | Catchy / 16 April 2018 11:53

    […] cu dureri de stomac la muncă și cu nervii întinși ca un arc, simpaticul meu șef italian (șobolanul) insista să ne vedem cu toții și în unica zi liberă… Din spirit de solidaritate cu […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro