Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nicio iubire nu te pregătește pentru alta

6 February 2018

Carmen SorescuDacă îți e rușine să spui cuiva că-l iubești, e ca și cum nu-l iubești îndeajuns.

Dacă nu ești capabil s-o spui frontal, înseamană că ai o teamă, o nesiguranță: ce va spune celălalt, cum va reacționa. De asta nu e bine să lăsam iubirea pe mâna rațiunii (nici nu putem, nu ar mai fi iubire) sau pe mâna datoriei (să zicem, singura datorie este biletul de pe frigider pe care scrie ”te iubesc” din simțul responsabilității) – ar fi extrema cealaltă.

Blaise Pascal vorbește despre rațiunea inimii și spune că a iubi e foarte omenesc, că există o pierdere a rațiunii, dar nu către nimic. Către celălalt. Pentru o vreme totul se mută acolo. Casa, hrana, adăpostul – așa, șubred, acoperișul, pisica, toate se mută în celălalt. Nu îmi e rușine de ce sunt, pentru că cine sunt nu mai există. Devin ceva adiacent iubitului, un obiect care deservește obiceiurile și dorințele lui. Un duh cu puteri miraculoase, capabil să îndeplinească orice dorință. Așa cum nu-mi e rușine să mătur frunzele, și dau exemplul cu măturatul doar pentru că e o meserie care în nomenclatorul meseriilor are spor de rușine, în speță, chiar îmi place să mătur frunzele. Nu mi se pare muncă de jos, mai de jos mi s-ar părea să ascult pe la uși sau să-mi pârăsc colegii, asta e degradant. Dar ca ființă ruptă din specie, a iubi și a mătura frunzele eu le-aș lega foarte bine, cumva suflet de trup.

Nicio iubire nu te pregătește pentru alta.

Poate că nu e iubire. Mereu e altfel. Câte similarități încerci să aduci, nicio iubire nu te pregătește pentru alta.

Credem că va fi așa, val după val, pas după pas, însă când mergem fix pe urmele pașilor celui iubit, ca și când orașul ar fi minat, e un semn. Nu mai vezi altceva.  Și nici nu vrei.

Femeilor îndrăgostite așa le și place, să stea în specie, să urmeze bărbatul. Femeie care se răzvrătește, încearcă să acapareze, să domine, nu mai e îndrăgostită. O femeie îndrăgostită acceptă orice. Cealaltă comentează și face mofturi.

woman

Să revin la rușine. Nu îmi e rușine, mie, una, că sunt geloasă. Toată lumea cataloghează în fel și chip, că nu e bine, că distruge. Însă gelozia e legată de dorință, dacă dorești acel om, devii brusc gelos, altcinvea intră pe teritoriu și nu vrei să-ți ia nici măcar cea mai mică bucată de pământ. Mi se pare normal. Oamenii care nu sunt geloși nu au dorințe, au ceva mort în ei.

Nu îmi e rușine să plătesc cash în secolul 21, așa cum nu-mi e rușine să merg cu bicicleta sau cu metroul. Atât timp cât mă simt bine și tot ce fac, pe mine nu mă deranjează, e perfect. Dacă mă gândesc ce zice vecinul că m-a văzut plătind cash și își spune în sine, vai a plătit cash, e problema vieții lui ce ar crede despre mine.

Nu îmi e rușine de imaginea mea sau că port un inel de 4 euro. Imaginea mea contează pentru mine, nu pentru toată lumea. Vin dintr-o familie și dintr-un mediu foarte ostil din acest punct de vedere. Mama tot timpul a făcut pentru lume mai mult decât pentru ea. Tata, când s-a îmbolnăvit, a rupt toate contactele. Pentru că cine a fost și cine este. Nu își accepta boala nu din cauza lui, ci a lumii. E dureros să-l văd cum răspunde la telefon și apoi închide, pentru că îi e rușine că e bolnav. Asta se întâmplă de câțiva ani, însă lumea a contat foarte mult. Mama mereu a zugrăvit casa pe afară și nu prin interior (unde chiar era nevoie), afară chiar dacă nu era nevoie, moda e la câțiva ani să dai o altă tentă culorii de bază, să se vadă că e nou.

Eu însă îmi zugrăvesc interiorul corpului cu iubire.

Un iubit este vitraliul prin care văd lumea mai frumoasă.

Așa că m-am autoeducat într-un spirit al independenței față de lume, poate de asta nici nu ies în față, pentru că emoția din mine e doar a mea și în mine moare, nu am nevoie de nimeni să mi-o trăiască, pentru că oricum o trăiește fals. Toate astea vin din nevoia curată de-a fi eu. Am experiența traumatic-morbidă de-a fi îngropată zi de zi de diverși oameni tangențiali prin viața mea și am învățat să răsar a doua zi, nu știu din ce resurse. Am învățat, este impropriu spus, cred că fiecare om are un mecanism de autocurățare, când somnul curăță creierul și-l reechilibează, toate aceste fapte se duc, sunt luate de viitură.

Până la urmă, rușinea nu poate fi de mai multe feluri: e una primordială, care ține de bunul simț. Și vorbind ieri despre milă, azi despre rușine, ajung la concluzia că toate converg spre iubire.

Iubirea trece ca un râu ieșit din matcă și ia tot ce găsește în cale, impuritățile deasupra, gen gunoaie, paie, pungi de plastic, apoi pietrele. Cărămizile, la fund. Da, iubirea curăță tot, ce e trainic rămâne la fundul apei. Există un proverb arab: gunoaiele stau mereu deasupra apei, așa și cu oamenii. Esențele le găsești greu. Pe oamenii adevărați, care de obicei sunt și cei mai tăcuți, îi găsim foarte greu, tăcuți, pe fundul apei, precum comorile. Ei nu strigă. Nici după hrană, nici după ajutor, ei stau nemișcați în viața lor așteptând să fie descoperiți.

Există în/ între oameni un mecanism invizibil cu multe rotițe zimțate sau poate doar  un fenomen spațio-temporal care ar trebui să funcționeze ireproșabil. Uneori rotițele se blochează și mersul firesc se întrerupe pentru o vreme sau pentru totdeauna. Din punctul meu de vedere tot ce trebuie să fac este să privesc. Nu am nevoie de unelte, de uleiuri speciale pentru locurile ruginite, nu, nici măcar de cuvinte. Trebuie să privesc în stânga, în dreapta, în pământ, în sus și cam atât. Este o imensă tăcere, nu trebuie să forțez meacanismul, nu trebuie să devin cioplitor sau zidar, nu, nu trebuie să intervin, pot strica și mai mult. Cel mai bine e să stau pe marginea drumului, așa obosită, plină de praf, cu palmele murdare.

După un timp rotițele încep să funcționeze într-un anume sens, care, de altfel, nici nu depinde de mine. Privesc neputincioasă cum direcția e schimbată de o forță protectoare pe care nu știu s-o numesc. Destinul își face singur treaba. Nu e bine să-l încurcăm. El ne aduce oameni noi, el ni-i îndepărtează. Întotdeauna știe ce ne trebuie, chiar dacă poate suferim, ne blestemăm zilele, plângem. Mai târziu ne va fi mai bine.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Un cadou pentru Maria

Mi-e dor de mama…

Tu nu vei divorța niciodată…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,099 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro