Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu vreau decât să fii fericit. Și asta nu se poate decât fără mine

16 January 2018

ANDRA TISCHER4:45. A treia noapte când exact la aceeași oră se aude geamătul acela lugubru, de cățea în călduri care cheamă haita de peste dealuri să-și strige chemarea la noua viață. Își trase din nou plapuma peste cap, sigur o să poată adormi, urmează efectul acela de temporară asfixie care induce somnul și, oricum, întreaga casă e într-o tăcere atât de intensă, că până și  gândurile ar putea s-o facă să tresară. Trezitul de dimineață avea sensul lui, bine ascuns și prins în creier cu centura de siguranță. Doar că vin frământările, nici vorbă de acea dulce somnolență care dă farmecul dimineților copile.

E lună rece Crăciunul ăsta, citise pe Facebook, lună plină cum nu mai fusese de acum 38 de ani, ah, de asta m-am zvârcolit toată noaptea… Ultima lună plină din an… Adevărul e că lumea e obișnuită mereu să caute o explicație în afara ei, în afara conștiinței sau a emoțiilor, mereu e altcineva de vină, noaptea prea lungă, luna prea rece, vreo carte răsfoită (prea) în grabă, seara, niciun sedativ nu-și mai face efectul… Ne ascundem de noi înșine, ne învelim în haine groase conștiința și ne place să așezăm între noi și noi ziduri translucide care să ne apere de propria neputință. Ce e de ales, când nu ai nicio opțiune?

Brusc, îi coborî din creier, ca o miere învechită, curgând greu, sinuos, gustul de cafea și asta o făcu să arunce așternuturile și să lase în grija Domnului noaptea asta, o noapte din cele degeaba.

Cafeaua era întotdeauna o stare, era momentul în care, stând față în față cu ea însăși, simțea exact asprimea fiecărui gând, mai ales că se obișnuise s-o bea fără zahăr. În vârful picioarelor, pipăi cu grijă pereții și, negăsind din prima clanța ușii de la baie, șterse de sus până jos lemnul cu buricele degetelor, fără cel mai mic zgomot… „și Arghezi căuta cheia pe întuneric”… Explozia de lumină o făcu să înjure scurt, printre dinți, abia șoptit, și abia imaginea din oglindă o deșteptă de-a binelea.

Ahhh, nuuu, nuuuu, nuuu, cum se poate transforma omul așa într-o noapte, ce cută absolut ridicolă, nici vorbă, crema asta anti-rid e o minciună, perna e de vină, și e chiar deasupra sprâncenei drepte, îmi taie pur și simplu fruntea ca o brazdă făcută cu plugul tocit… Avea dreptate specialistul: la 40 de ani, femeia intră (iese, rămâne, se descoperă etc) în criză…

Motivele veneau singure, se rostogoleau din minte, deveneau certitudini, confirmări, revelații dureroase. Femeia din oglindă se vedea tristă și neajutorată, cum i se păreau de ipocrite afirmațiile vai, dragă, dacă ai sufletul tânăr, nu contează cum arăți, adevărata vârstă e cea a sufletului, ei, daa, de parcă dacă ai rămas cu mintea în cutia cu nisip printre jucărele te poți lăuda că ești vreo divă abia ieșită la rampă…

Scrisese și ea pe Facebook (nu s-a sfiit niciodată să recunoască faptul că e addicted to...) un fel de cugetare despre femeia curajoasă, care nu trebuie să se teamă de vârsta ei, pentru orice reținere exprimă recunoașterea unei ratări, avea o filozofie rămasă atavic în sânge, și în momentele bune chiar credea că nu soarta dirijează destinul omului, ci el însuși poate fi măreț prin încercarea de a se ridica deasupra vremurilor, fiind măsura tuturor lucrurilor… cu atât mai mult femeia, principial aflată deasupra tuturor, fiind depozitara unui întreg șir de femei care s-au privit în oglinda timpului nemilos și au surâs cu superioritate…

Sticluța de parfum (parfumul acela care nu-i plăcea lui, dar pe care ea îl adora, îi dădea o senzație de individualitate care-i mergea drept în inima sufletului) căzu și zgomotul pe care îl făcu în cădere îi aminti de erupția Vezuviului, toată baia se transformase în mii de licăriri, era ca într-o sacristie cu toate lumânările aprinse, baia arăta, în lumina prea tare, ca o petardă uriașă… Le strânse meticulos, părea că nu ruinase complet liniștea casei, nu se foise nimeni a trezire… Pentru dimineață ajungea un contur de buze abia schițat și o umbră de creion dermatograf care să îi alungească ochii, moșteniți într-o formă de migdală amară…

femeie-cafea

Cafeaua e câteodată amară, în dimineața asta parcă e fiere, are un gust care îți dă frisoane, poate am pus prea multă cafea, în plus, e foarte neagră, inexplicabil de neagră… mai cere apă, chiar nu se poate bea așa, Doamne, astăzi merg toate pe dos, luna plină ține mult?

Cât de frig poate fi dimineața, iarna nu e chiar anotimpul preferat al celor născuți în arșița verii, spirite meridionale, însetate de căldură și lumină, dar câinele trebuia plimbat și, odată cu el, mintea trebuia scoasă la plimbare, la aerisit, pentru că urma o zi (destul de) lungă. Oricum, senzația de concediu, de dolce far niente, era neprețuită, copiii, desigur, își vor găsi ceva distractiv de făcut, un film, o conversație prelungită pe Whatsapp, mesele zilei (à propos, trebuie să fac ceva de mâncare, „copiii tăi au o singură copilărie, pe care trebuie să le-o faci memorabilă”, spunea cineva, atâta doar că de la o vârstă destul de fragedă și-o fac singuri foooarte memorabilă pentru că sunt o generație cu totul și cu totul modernă, prin urmare, atipică), pus micul dejun, strâns micul dejun, călcat cămășile uscate de vreo săptămână, pus alte două mașini la spălat, haine, vase, ordine, aerisit, aspirat, netezit așternuturile, chemat de douăzeci de ori la masă, eu vreau lapte, nu din acela de 12% că îngrașă, ți-am zis să iei pâine neagră, cea albă e indigestă, ce să le luăm copiilor de Crăciun, mergem pe undeva în weekend, s-ar putea să plec pentru vreo două zile, ai tu grijă de toate, nu?, când ornăm bradul?, de ce latră câinele ăla atât, nu uita să aerisești, deschide toate geamurile, într-o jumătate de oră vreau liniște deplină, v-ați spălat pe dinți, copii?, mama, unde îmi este vesta? Pot să plec în oraș, aș avea nevoie de niște bani, cred că-mi ajung 100 de lei, vreau să merg și eu cu fetele, îmi trebuie niște blugi ca lumea, bine că s-a terminat școala, e vacanță, mai povestim și noi…

Stătea năucă în mijlocul treburilor și în miezul cuvintelor care o învârteau într-un malaxor nedureros, dar halucinant… Plimbarea matinală cu câinele avea efect dublu, îi amintea de toate câte cădeau în seama femeii care se vedea biruitoare asupra timpului și sorții, surprinsă de felul în care se schimbă toată filosofia de la o zi la alta, uneori destul de brutal.

Câinele mergea mai drept decât gândurile ei, deși se oprea la fiecare câțiva pași, amușinând, trecea drumul, sărea peste toate rondourile de flori, ce înseamnă libertatea de a fi tu însuți și cât de bine e să nu vorbești, din atâtea forme de comunicare, omul alege să vorbească sau să scrie și de aici mai e un pas până la nebunie. Rămân doar gândurile, să sprijine golul.

Se părea că începea să încetinească pasul, rămăsese mult în urmă, acum se ridicase și ziua în putere și gândurile ei se lămureau, odată cu cerul… Se apropiau de casă și simțea că ziua asta de Crăciun va fi mai specială decât celelalte, poate va fi chiar salvarea din haosul de fericiri și tristeți fugare din ultimii ani, poate că era una din zilele providențiale în care poți fi propriul erou sau propriul gropar…

În curtea scânteind de promoroacă, se simți mai străină ca niciodată, era o liniște și un fel de așteptare nefirească pentru o dimineață de Crăciun, nu mișca nimic, nu se auzea nimic, poate chiar e momentul… Lumea ar trebui să știe că iubirea în sine, ca sentiment, nu se oferă decât odată în viață, definitiv, oricât ar fi de târziu, nu trebuie decât să faci ochii mari și să te uiți în adâncul tău, să vezi cum se schimbă totul, să te miri cum te întoarce pe dos ca o mănușă pusă la uscat, până nu mai rămâne nimic din ce ai fost și nimic din tine nu mai știe cum o să fii, poate chiar începând cu ziua de mâine. Câteodată e prea târziu, o descoperi și ți se refuză, e darul acela pe care-l aștepți de cine știe câte vieți și, când îl ai în mână, îți curge printre degete, nefiind aur, ci argint viu. Atunci abia înveți ce înseamnă să te așezi pe pământ și să calci pe tine, ca să poți merge mai departe, atunci abia înveți că iubirea adevărată e locul acela din fiecare celulă în care porți câte o amintire și, când îl privești, nu simți decât durere. E o cafea amară, aqua negris! care dizolvă tot ce e scânteie în tine și te lasă fără glas și fără voință. Ea se consumă arzând, cauterizând fiecare clipă și nu are, de multe ori, nimic de-a face cu viața așa cum o știe toată lumea, pentru că nu e făcută să se altereze, ea nu îmbătrânește, pentru că nu are vârstă, nu moare, ci se duce dincolo, în ceruri.

La birou, laptopul rămăsese în stand by, dar mintea ei, în schimb, ardea la mii de grade. Deschise documentul și scrise, ca să nu se mai poată răzgândi: Dragul meu, poate nici de data asta n-o să crezi că sunt în stare să te eliberez, nici eu nu cred încă, deși văd negru pe alb, că există cuvinte pentru momentul acesta. Eu nu-ți pot oferi o dragoste pe care s-o privesc, în ani, cum se ofilește, îngropată în lucruri casnice, nici nu vreau asta… Lupta e frumoasă, ca și jocul, când se prinde în doi, pe câmpul meu de bătaie s-a lăsat întunericul și liniștea nu poate să aducă decât pacea. Cu ce preț, nu mă întreba, mi s-au terminat amintirile și de atâtea ori le-am luat de la capăt, că au obosit. Nu vreau decât să fii fericit, și asta nu se poate decât fără mine. Pe drumul acesta atât de demult pornit al singurătății mele, te-am rătăcit pe undeva și n-ai mai vrut sau poate n-ai mai putut să găsești cărarea spre casă, știi tu, unele drumuri, chiar dacă par că n-au sfârșit, se termină în suflet. Un lucru te rog, să nu te îndoiești niciodată de mine, așa cum m-am îndoit eu de tine!

Salvă documentul, îl expedie prin mail fără să clipească, își agăță privirea în cana de cafea rece și deschise geamul, să iasă ultimele gânduri și toate neliniștile care îi însemnaseră fruntea ca un plug cu lama tocită care, în loc să facă brazdă, rupe în carnea pământului, sfredelindu-l până în adâncuri.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

… Și bucură-te de singurătate!

„Da, a meritat!”

Scrisoare către un străin iubit în noapte

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,621 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro