Tanti Jenica şi era comunicării

Ana Barton

30 December 2013

Ana BartonCând o sun pe fie-mea şi nu-mi răspunde, mi se face inima cât un bob de muştar tresăltând ca apucatul. Până ajung să vorbesc cu ea, nimic nu mai pot face. În era asta nouă a comunicării, am deprins nelinişti noi. Şi tare păguboase.

În vremea copilăriei mele, era altfel. Trăiam la ţară, la bunici. Plecam la joacă şi veneam când o terminam. Dacă era vremea mesei, venea bunica mea şi mă culegea de prin vecini. Că prea departe nu mă duceam niciodată.

Aveau bunicii mei şi telefon. Îl foloseam atunci când trebuia să comunicăm cu oameni care stăteau la mai mult de zece case de noi. Şi mie-mi plăcea de el, că eram mică şi mereu era o mare provocare să nu-mi scape discul peste degete, atunci când formam numărul centralei.

În fiecare localitate, era câte o centrală. Sunai şi-ţi răspundea o voce de femeie. Erau vreo trei doamne care lucrau în schimburi, ca să asigure permanenţa. Fiindcă una dintre ele era mama prietenului meu Lulu, mă mai duceam pe-acolo şi mă lăsa să-nfig şi să desfig firele alea care se terminau cu nişte butoane ovale, nu le ştiu eu numele, în şi din nişte găuri mărginite metalic.

Pe vremea aia, îmi plăcea să vorbesc la telefon. O făceam rar şi-ntotdeauna aveam un scop concret. Mă tem că de-aia am rămas o ciudăţenie de om care nu dă niciodată telefoane de „Ce mai faci?“, astfel că familia şi prietenii îmi tot bat obrazul, dar, până acum, fără folos.

Formam la centrală şi-mi răspundea tanti Jenica:

– Săru’ mâna, tanti! Dă-mi şi mie, te rog, la…  fina Aurora, tuşica Sanda, tanti Leana a lu’ nenea Mişu Tabacu, mă rog, după caz.

– Îţi dă mama, da’ ia zi tu pe unde-aţi fost voi cu gaşca aseară?

– La Marinescu, tanti Jenica, şi diseară ne ducem la Timoftescu.

– Aha. Şi cum v-aţi distrat?

– Păi, ca de obicei: muzică, dans, bancuri…

– Şi Lulu-al meu a băut ceva?

– N-a băut, tanti, decât nişte must.

– O fi fost asprit… Da’ ia spune, mă-ta mare ce-a făcut azi de mâncare?

– Musaca de vinete şi dulceaţă de pere.

– Bine. Hai, că-ţi dau la fină-ta Aurora şi mai vorbim noi.

Centralista

Şi-aşa făceau toţi, formau şi cereau: la mama la serviciu, la petrol, la tuşa Luxiţa, la tata la ferometal etc. Centralistele ştiau pe dinafară toate numerele şi toate adresele. Şi le ştiau şi pe alea din afara localităţii. Bunica mea zicea numai atât: „Jenico, dă-mi la soră-mea Cleopatra.“ Asta-nsemna la Bucureşti. Uneori, răspunsul nu venea din prima: „Uite, e ocupat. Las’ că mai încerc eu şi te sun când o răspunde.“

Pe-atunci, oamenii-şi vorbeau, nu conştientizau comunicarea. O făceau firesc şi nu-şi trânteau reciproc în faţă scurtcircuitele de comunicare. Limbajul lor era unul direct, definitivamente nepsihologizant. Foloseau telefoanele numai de nevoie fiindcă preferau să se vadă-n ochi. Iar dacă erau certaţi, nu-şi trimiteau reproşuri cu porumbelul călător, ci-şi spuneau verde-n faţă ce nu le convine, iar pe urmă-şi întoarceau câte un spate drept şi cinstit. C-aşa erau timpurile şi alea erau mijloacele, oamenii fiind obligaţi să făţuiască unii cu alţii.

Azi, ne sunăm pentru toate rahaturile şi ne dăm şi mesaje. Azi, stăm mai mult cu spatele unii la alţii, spate-ncovoiat de statul la computer, şi ne trimitem mesaje de falsă bucurie sau de aproximativă-nveninare. Azi, neaşteptatul e mult prea rar. Intenţiile s-au subţiat şi bagatelizat din lipsa firului ăluia în formă de coadă de purcel. Şi tot azi, ne mirăm că nu mai ştim ce să facem cu o relaţie, indiferent de ce fel este ea. Azi, mi-e dor de tanti Jenica a lu’ nea Gogu, măritată cu nea Fănel al lu’ Şoşonel, ăla de umbla cu tranzistorul din ’48 pe umăr şi niciodată fără baston, şi de vremurile când ea era ambasador extraordinar şi pleniponetnţiar în comună. Dar, de fapt, cred că mi-e dor de mine de nu mă mai pot duce.

La mulţi ani, oamenilor oameni, să vă fie anul cel nou pogorât din inimă!



Citiţi şi

De ce bărbații au nevoie de trei femei și nu doar de una

„După troleibuz și după bărbați nu alerga niciodată, unul pleacă, altul vine”.

Astfel de oameni nu pot fi niciodată şterşi, anonimi sau fără sclipire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,601 views

Your tuppence

  1. În proximitatea Anului Nou, îmi aduc aminte aşa: – The Happiness Project | Catchy / 31 December 2013 11:18

    […] Cea mai veche amintire nu e cea mai veche, că eu am amintiri şi din uter. Dar trebuie că eram foarte mică atunci cînd […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Manuella / 30 December 2013 22:11

    Recunosc că îmi place să vorbesc la telefon. Mult.
    Pot atinge astfel atâta depărtare.

    Ai zâmbi dacă ţi-aş spune că scriu scrisori?

    La mulţi ani!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro