Vă jur, depresia mea nu se vedea, dar…

Adriana Tîrnoveanu

2 November 2016

adriana-tirnoveanuUn articol, alt articol, două citate, uite și vreo două scrieri motivaționale, mulți îți spun cum să bei apă, când să plângi, de ce să plângi, de ce să n-o faci, pe unde să nu te apuce amocul; mai vin doi experți, trei psihologi, cinci profesori. Fiecare povestește, cum știe mai bine, ce să faci dacă pe cel de lângă tine îl ia depresia sau ce crezi tu că pare depresie, cum să depistezi că are ce n-are sau că n-are ce are.

Fantastic. Dar ce te faci când tu, acasă, chiar duci o astfel de povară? Când deschizi ușa apartamentului – da, ştiu, bine că ai ce deschide – și cauți pisica; ți-aduci aminte că și-a luat lumea în cap de singurătate, mai rău decât ți-ai lua-o tu; cauți un semn care să te facă să reziști, să nu pui capul pe pernă mai repede decât trebuie ca, mai apoi, să te trezești în mijlocul nopții numărând de câte ori ai dat greș, în viața asta, de câte ori nu ți s-a legat nimic și de câte ori ai trăit din surogatele altora?!

Nu ai computer, nu ai facebook, televiziunea prin cablu îți servește fericire la pahar sub formă de siropuri de filme în care tot mai vezi ceva happy-end, deși tu habar nu ai ce înseamnă ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic: „Fugi, trăieşte, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele” și o grămadă de bălării asemănătoare. Mai suni câte un om, simți cât e de agasat de prezența ta, chiar și așa eterică. Uiți că ai vrut să întrebi ceva; te strecori, înapoi, în angoasele tale. Ai tăi dau din umeri: „Ce să-i fac, mamă! Nu-i lipsește nimic. Serviciu are, frumoasă e, curtată la fel, tânără, deșteaptă. N-am ce să-i fac!”

Știi că spun asta și eviți să auzi aceeași replică. De fapt, pe cei pe care îi eviți, cel mai mult, sunt exact cei din familia ta. Simți cum se eschivează fiecare. Eşti obositor, pesimist, ai ochii ca de căprioară, mereu umezi, mereu tremurânzi, mereu plecați. Îți frângi mâinile. Auzi dimineața o voce caldă a unuia care se asigură că mai răspunde cineva la celălalt capăt. Bun și telefonul fix, încă mai poți verifica că în casa aceea mai e un locatar: „Auzi, sigur ești bine? Hai că găsim noi o soluție!”. Parcă sângerezi mai puțin.

depresie,tristete,disperare

Dacă acolo, între patru pereți, ești cât de cât bine, în luptă doar cu proprii demoni și propriile neîmpliniri, când ieși, dai de cei cu două picioare. Băgăcioși, iscoditori, care-ți reperează, repede, umbra sufletului, care simt cum îți târâi picioarele, chiar de simulezi un mers mândru, când, de fapt, tu strigi în interior de neputință. Toți îți ațin calea sau cel puțin așa ai impresia, deși tot ce-ți dorești e să fii invizibil. Se așază, sub ochii tăi, cu respirația prea aproape de tine, sfredelindu-te cu privirile ușor impertinente. Mereu am evitat oamenii care, atunci când vorbesc, stau foarte aproape de tine, de mai ai puțin și ghicești şi ce pastă de dinți folosesc sau dacă au mâncat de prânz. Aceia te întreabă, cu oarecare compasiune și îngăduință, pe care oricum le deteşti și de care te-ai lipsi bucuros, dacă ai câștigat la loto, mori sau ți-a picat cu tronc vreo altă formă de existență, de nu mai ești așa de vizibil acolo unde erai în permanență, până mai ieri.

Nu toți sunt rău intentionați, dar tu nu ai răbdare să dai în bobi, să vezi unde și în cine se află bunăvoința. Întrebările, în tine, sună mai mult decât răspunsurile. Deja începi să faci greșeli peste greșeli, începi să nu mai mănânci, să nu mai vorbești, să te gâtuie plânsul, să fugi, să nu mai vrei nimic, să îți pui „de ce mie?” ca motto, la ușă; să cazi, să uiți să te ridici, să te sfârșești, să nu vrei, să nu știi să zici decât NU. Să…

Dar când au început toate acestea? Cum? Pe unde au intrat, cum au săpat? Cum le-ai făcut loc? De ce te-ai lăsat pradă? Când ți-ai pierdut credința, când te-ai pierdut pe tine, când ți-ai pierdut reperele în lupta cu demonii tăi interiori? Greu de răspuns. Aparent, vine cu o dată fixă, cu o întâmplare ca un factor declanșator, când, de fapt, problema era adâncă, ținea de nemulțumire și nesiguranță. Sigur că e ușor să dai vina pe altul, când totul era numai alegerea ta.

DA, am trecut greu printr-o astfel de perioadă. M-am adâncit într-o mlaștină a urâtului cu fiecare alegere, faptă sau om necompatibil. Am încercat să mă vindec prin sport, căutam activități lejere, folositoare sufletului, renunțările mele păreau soluții, dar, cum făcusem toate alegerile proaste în același timp, păream pierdută.

Nu-mi rămânea, uneori, decât să păcălesc cu privirea, cu zâmbetul, cu ochii inimii, să nu simtă nimeni că, de fapt, aș urla de neputință. Puțin a lipsit ca aceste rânduri, acum, să nu mai aibă cine le scrie. Nu m-am simțit nimic din ceea ce sunt – nici tânără, nici frumoasă, nici iubită, nici cu rost. Nimic. Nu mă iubeam pe mine, în primul rând și, cel mai grav, nu voiam să recunosc ceea ce îmi doream cu adevărat. Multă lume a crezut că lipsa materialului, a concretului mă destabilizau cel mai tare; eu, însă, nu-mi doream carieră, nu-mi doream să strălucesc în domeniul pe care, greșit, mi-l alesesem. Îmi doream, în schimb, o stabilitate afectivă, mi-era frică, însă, să o recunosc. Nu vă gândiți că am căpătat-o peste noapte. Am avut de luptat, în primul rând, cu mine însămi.

E cel mai ușor să vorbești cu oameni care chiar te ascultă, pentru că cei care nu ar schimba niciodată nimic la ei sunt destui, care cred că doar alții sunt cei răi, niciodată ei înșiși, când uită că viața i-a pus în situații asemănătoare, dar în timpi diferiți, cu personaje diferite. Urâtul tău e vizibil și atât. Aceia par a te auzi, dar, de fapt, judecă profund fiecare silabă rostită. Te lipsești…

Cu timpul, descoperi că nu vrei să te vindeci de ceva. Că, de fapt, nu ai fost bolnav de nimic. Că ai adunat răul în tine, al tău și al altora, și te-ai golit unde nu trebuie; că ai putea să te ierți, dar nu știi să o faci; că, în sfârșit, ai găsit calea ta, a ta, nu condiționat de cineva, chiar dacă acel cineva e plin de iubire și folos. Că nu ai ce demonstra nimănui și că drumul tău devine paralel cu al multora. Că indiferent de ceea ce vei primi la schimb pentru comportamentul tău, imperfect, ești capabil să înțelegi, să primești, să continui, să reziști, să îți pese, dar să ai suficientă putere încât să știi că unele lucruri nu se mai pot schimba și că regretul nu trebuie să te locuiască mai mult decât a făcut-o. Nu poți să „te lauzi decât cu ce ai făcut și ce ești” și chiar dacă nu ai adunat numai de bine, trăiești cu orice, neamăgindu-te că se schimbă și trecutul. Nu poți schimba decât viitorul, dacă vrei.

De 11 ani încoace am învățat că nu există concurență în cuplu, ci echilibru; că nu ne punem în balanță realizările, ci ni le adunăm, cu grijă; că putem construi și altfel, dar cu ziduri de iubire, în primul rând și nu sunt doar vorbe, clișee, lozinci sau șabloane. Depinde la ce te raportezi și la cine. Dacă ai norocul să-ți scoată Dumnezeu în cale oameni care să-ți arate că ești perfect așa cum ești, fără să trebuiască să dovedești ceva anume, ești salvat. Și, nu știu cum, dar te trezești într-o zi știind ce ai de făcut, cum, cui, de ce și cu cine. Și te miri de simplitatea asta atât de la îndemână, deși pe carnețelul de bal încă stau primadone întrebări fără răspuns, mai ales unele care încep cu „ce ar fi fost dacă”. Ei, ce ar fi fost? Nimic. Tocmai exprimarea spune asta. Dar na, „Drobul de sare” încă e povestea care ți se potrivește, căci metehnele sufletului nu dispar definitiv, oricâtă armonie există în jur, dar ai proptele, ai oameni care nu te vor lăsa să cazi.

Când eram mică, am văzut o scenetă cu Stan și Bran. Cumpăraseră o limonadă pe care trebuiau să o împartă. Stan a luat paharul și l-a băut pe tot, iar la privirea indignată a celuilalt, a răspuns cu miorlăiala specifică: „Îmi pare rău, dar jumătatea mea era la fundul paharului.” Cred că și eu am băut multe pahare de nenoroc ca să-mi găsesc jumătatea de noroc de la cel sortit. În graba mea, poate am băut și licorile altora. Acum, însă, le umplu cu gânduri bune pentru fiecare în parte, chiar dacă știu că nu le vor mai sorbi niciodată din mâna mea.

Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar, știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus. Nu e cazul să o lași să-și facă tot rolul, poate doar într-atât cât să nu te avânți prea în înalt. Și a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.

Să fiți iubiti și atenţi la cei din jur. Vă jur, depresia mea nu se vedea, o depistau doar cei ce erau căutători de umbre slabe, într-o vreme când eram tăcută în mijlocul lumii, dar urlam în interiorul meu.

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul și merg mai departe

Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional

Abia de aici începe viaţa ta…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
15,252 views

Your tuppence

  1. Lamiita Petre / 3 November 2016 7:33

    Multi ne regasim in aceasta poveste, unii se mai zbat inca, se mai lupta cu Eul lor. Probabil cerem prea mult de la viata, doar cerem si asteptam pe cineva sau ceva sa ne schimbe viata. Uneori tind sa cred ca este tot amprenta nevazuta a comunismului in care am trait. Sa fim dusi de manuta acolo unde trebuie, sa ni se spuna ce si cum sa facem. Nu stim sa fim liberi sa alegem, nu am fost educati asa. Mereu ni s-au trasat liniile. Asta simt eu. Poate generatiile viitoare vor invata sa fie liberi, vor invata acea libertate responsabila daca pot spune asta desi …. multi au ales libertatea gresit. Dar ….. nimic nu e imposibil.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
    • Adriana / 8 November 2016 0:14

      Am avut senzatia ca ti-am raspuns aici. Stiu ca asa pare, că ne trebuiesc linii trasate perfect care sa ne duca acolo unde ar fi locul implinirii noastre, insa, apropo de subiect, eu cred ca „tulburarea” asta vine si atunci cand nu te iubesti suficient, cand nu ai incredere in tine si cand nu reusesti sa te ridici din haul in care ai intrat incetul cu incetul. Iți dai seama ca am auzit mult mai multe, cum ca un om care are credinta nu va fi niciodata in depresie, insa habar nu am ce sa zic, stiu atat – cu cat credeam mai mult, cu atat mi se parea insuficient ceea ce aveam. Si, chiar si acum, cand totul e structurat și asezat pe temelii solide inca mai trec prin stari confuze, ceea ce demonstreaza ca asa sunt, usor de destabilizat. Dar na, incerc mereu sa ma gandesc la aceste lucruri ca si cand le pot doborî printr-o stare de bine și prin fapte concrete, prin asocieri cu oameni veseli, optimisti care stiu cum sa atraga binele si asupra mea fara sa li se para asta un efort sau sa creada ca-mi fac o favoare.

      Thumb up 4 Thumb down 0
      Reply
      • Lamiita Petre / 8 November 2016 7:56

        E un subiect foarte vast si totodata cred ca si particularizat. Chiar daca atunci cand venim pe lume toti parem la fel, venim fiecare cu bagajul nostru. Viata ne ofera sansa sa ne modelam, si o facem dar fiecare in functie tot de “bagajul” cu care am venit pe lume.Nu stiu cum ar fi fost, sa ne nastem batrani si sa murim copii.

        Thumb up 1 Thumb down 0
        Reply
        • Adriana / 22 December 2016 17:42

          Da, fiecare are metoda și trusa sa de reparații. Eu încă așez în trusa mea..unelte folositoare. Am pus și cuvintele pe care mi le-ai daruit tu in timp. Multumesc.

          Thumb up 0 Thumb down 0
          Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro