Eu cred în minuni. Am făcut-o întotdeauna și nu văd de ce m-aș schimba acum, doar pentru că prea mulți ani mi s-au cuibărit în poală și nu se mai dau duși de la mine.
Eu cred în zâmbete și în presimțiri. În oameni, în dragoste și în viața de apoi. Cred în superstiții și în leacuri. Cred în flori, în păsări, în pisici și căței.
Eu cred de toate și pe toți.
Despre credință am învățat de la bunica paternă. Ne spăla pe picioare, pe mine și pe fratele meu, în seri de vară târzii, când eram mult prea obosiți de zbenguiala de pe uliță și ne spunea povești despre facerea lumii, despre Sfântul Ilie și sora lui, despre Naștere și Înviere și despre toate acele lucruri interzise în lumea de dincolo de gardul de lemn al bunicii.
©Merab Abramishvili
Despre înțelepciune, am învățat de la bunica din partea mamei. Pisa usturoiul doar într-un anume castron de tablă, cu fundul bombat de la atâtea lovituri de pisălog, iar pe mine mă enerva la culme castronul ăla urât și deformat. O trăgeam de șorț și îi arătam străchinile de ceramică înflorată, așezate frumos pe polița de deasupra vetrei afumate. Zâmbea, dar nu zicea nimic. Și nici nu renunța la castron.
Într-o seară de vară, perpelise bunica un pui pe grătar și aproape răsturnase mămăliga pe masa rotundă de lemn, când și-a dat seama că nu-i gata mujdeiul. Am sărit de pe prag, acolo unde stăteam cuibărită în fiecare seară, urmărind cum, afară, găinile se pregăteau să intre cuminți, singure, în coșare.
– Mă lași pe mine să pisez usturoiul? am întrebat, plină de speranță.
A dat scurt din cap și și-a văzut de mămăligă. Am luat, triumfătoare, cel mai frumos castronel din raft, cel cu un cocoș și o floare roșie pictate pe margine, am aruncat cățeii de usturoi, am presărat sare din belșug, așa cum văzusem la ea și am apucat pisălogul. După câteva lovituri, zbang, fundul s-a desprins ca fermecat de restul castronului, iar ceea ce trebuia să fie mujdei, s-a împrăștiat pe podeaua de lut a bucătăriei.
În fața nedumeririi mele, bunica a glăsuit înțelept:
– E, acu văzuși de ce pisam eu în ăla de tablă? Uite de-aia, bre! și s-a apucat gospodărește, să curețe alt usturoi.
Despre dragoste am învățat de la toți, dar, mai ales, de la băiatul care mi-a îndesat două gogoși în mâini, să mi le țină ocupate, ca să mă poată săruta. Mai încercase o dată și se pomenise împins hăt, dincolo de bordură.
Despre flori și Florii, am învățat tot pe ulițe oltene: dacă nu erau Maria, fetele vecine erau Florica, Crenguța, Viorica, Zorica. Doar eu, cea venită în vacanțe, de la oraș, meșteră la povești, dar tobă de neștiutoare la adunat foi de floarea-soarelui pentru rațe, doar eu eram Camelia. Suna mai altfel, mai distins, mai delicat. Pe atunci, nu știam că tot aia înseamnă, o floare, ca și ele. Am aflat mai târziu, când ne-am pomenit înalte și zglobii, chicotind vesel la ocheadele flăcăilor.
Despre superstiții, am învățat în sâmbăta de Sântoader, când mă spălau, bunica și mama, cu iarbă mare pe cap, să am părul lung și mătăsos, am învățat în ziua de Florii când umblam încinsă cu nuielușe înmugurite aduse de la biserică, să-mi alunge bolile și durerile, sau în dimineața de Paști, când mă spălam pe față cu apă neîncepută, în care se odihnise, peste noapte, un ou roșu și un bănuț strălucitor. N-am înțeles însă, niciodată, de ce i se spunea neîncepută, că doar tot din fântâna din grădiniță o scoteau.
Despre minuni … minunile ni le facem singuri. De fiecare dată când alegem să-i învățăm și noi pe alții, când alegem să dăm mai departe ce am primit, de fiecare dată când venim să ne ostoim dorul în curtea bătrânească a părinților și bunicilor noștri.
Să aveți Florii liniștite și luminoase și să fiți frumoși ca florile al căror nume îl purtați!
Pe Camelia o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.