Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O poveste terapeutică

7 December 2019

Ce păcat că nu mi-am amintit atunci când a fost nevoie de povestea omului care se credea cadavru, poveste pe care profesorul de introducere în psihoterapie ne-a spus-o la unul dintre cursurile lui pentru a înțelege mai bine dimensiunea credințelor.

Pe scurt, se făcea că într-una din zile intrase în cabinetul de psihoterapie un om care se credea cadavru, și care se purta ca atare. Nu știm dacă a venit de bunăvoie, nu știm nimic despre trecutul lui, știm doar că era acolo în cabinet, având credința că-i cadavru și că terapeutul încerca în fel și chip să-i combată credința. Rezistent la schimbare și credincios credinței lui, omul care se credea cadavru rămânea indiferent la argumentele religioase sau științifice pe care terapeutul i le aducea. Vorbe și iar vorbe. Până într-o zi când terapeutului îi vine o idee. Dar mai înainte de a o pune în aplicare, îl întreabă pe om: ce crezi, cadavrele sângerează? La care omul, potrivit cu ceea ce știa el până atunci despre cadavre spune că nu, cadavrele nu sângerează.

Simțind deja gustul victoriei, terapeutul ia un ac și-l înțeapă pe om în mână, moment în care, evident, locul înțepăturii începe să sângereze.

– N-am știut până acum, dar văd bine, uite, și cadavrele sângerează!

Ori de câte ori mi s-a întâmplat, uneori la timp, alteori prea târziu, să mă confrunt cu credința unui om mi-am amintit de povestea omului care se credea cadavru și de finalul ei cu gust de înfrângere pentru terapeut.

De câte ori n-am simțit și eu același gust, și chiar dacă eram înfrântă de propriile credințe sau de credințele altora, tot înfrângere se cheamă. O numim înfrângere pentru că și noi ne credem într-un fel, iar felul ăsta al nostru e cel mai bun, cel mai bun pentru toată lumea, iar totul se transformă într-un război al credințelor.

Și-n războiul ăsta cade întotdeauna victimă realitatea. Așa a fost de la început. Realitatea pierde din ce în ce mai mult teren pe măsură ce forțele noastre sunt direcționate către combaterea credinței altora. Fără a avea habar că tocmai contestând-o ea va fi tot mai puternică. Știu, da, vă puteți întreba care-i realitatea până la urmă, dar n-o faceți, atât întrebarea, cât și căutarea răspunsurilor vă aruncă într-un hău, și cam atât.

Bine, dar ce putem face? Să aplicăm psihologia inversă? Să susținem credința omului pentru a evita fenomenul reacțiunii, adică a răspunsului emoțional negativ ca reacție la încercarea de a fi convins? Nu știu, putem încerca.

Putem lupta contra credinței, da, putem și asta, dar cu grijă și asumare. Pentru că între credință și necredință nu există un antagonism, lipsa necredinței nu înseamnă credință. Cu alte cuvinte, îndrumat de tine omul poate să creadă că nu mai este cadavru, dar asta nu înseamnă că automat va crede că-i om. Pentru că omul trebuie reconstruit, carne pe oase, piele, sânge în vene, organe, ochi, alți ochi și alte credințe. Bune de data asta, dezirabile, conforme cu realitatea majoritar acceptată.

Doar că nu-i întotdeauna așa, unii oameni se vor considera întotdeauna, indiferent de cât le-ai spune contrariul, urâți și proști sau uneori, precum omul din poveste, morți.

De ce spuneam la început că-i păcat că nu mi-am amintit la timp povestea terapeutică? Pentru că de multe ori am greșit în încercările de a spulbera credința unora. Un alt fel de credință. Pentru că n-au fost doar încercări uneori, ci și reușite, pseudoreușite. Credeam c-am simțit gustul victoriei, dar nu era nici pe departe victorie. Pentru că am pierdut de fapt. Spuneam că omul trebuie reconstruit, da, știu ce trebuie, însă atunci când a fost nevoie n-am făcut-o, nu m-am priceput să-l reconstruiesc. L-am distrus, ca toți distrugătorii vechilor cetăți și tot ca ei n-am clădit nimic în loc.

Așa că toți am pierdut, ei și-au pierdut credințele care-i țineau în viață, chiar dacă erau rele, chiar dacă-i făceau să sufere, să-i doară, erau credințele lor că aveau o familie, un cuplu, părinți sau copii, un rost, calități sau visuri, AȘA CUM ERAU ELE, ERAU! Erau ale lor, iar eu, ca spărgătorii ăia de mituri de la televizor, le-am descâlcit poveștile, le-am arătat frumușel și ordonat toate greșelile pe care le-au făcut, toate slăbiciunile, toate himerele din relațiile lor, apoi i-am lăsat așa, AȘA CUM NU MAI PUTEAU FI EI.

Ce folos, pentru ce? Ca să am eu dreptate? Pentru că știu eu mai bine ce-i răul? Ce-i suferință și ce nu-i? Tot de un profesor din facultate îmi aduc aminte uneori cum ne întreba pe fiecare la rând: știi, știi tu oare ce-i suferința?

Acum i-aș răspunde că suferința uneori e singura motivație de a trăi pentru cineva, pentru că suferință uneori poate însemna familie, așa cum e ea. Și e greșit, foarte greșit să-i iei suferința unui om în felul ăsta, să-l scoți din familia care-l făcea să sufere, să-i iei suferința care-i confirma faptul că are o familie și că doar prin suferință continuă avea credința că-și păstrează familia…

Și de ce a fost greșit? Pentru că în tot timpul ăsta atât el, cât și tu, în sinea voastră ați continuat să credeți despre voi că sunteți tot niște cadavre.

Pe Simona o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am petrecut ani buni crezând cu tărie că eu am ales să fiu singură

Expoziția Interactive Science 2020 în premieră în România

Mai ușor, atotștiutoarelor! 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro