(despre trecerea prin vârste și despre prima criză majoră de timp)
Despărțirea de copilărie e ușoară, ba chiar plină de încântare… Când ești mic, trăiești cu tot soiul de neliniști, de frustrări, de dependențe, de spaime penibile și abia aștepți să ajungi măcar adolescent (să fii înalt / să îți crească sânii) și să iei decizii pe cont propriu.
Ca adolescent, îți dai seama că nu stai prea bine și nu era chiar așa o grozăvie ce sperai copil fiind, că te simți tot nesigur, că frustrările, nu doar că nu au dispărut, dar s-au amplificat, că ești tot dependent de iubirea și grija unor adulți, că ești destul de neajutorat și de neștiutor, în schimb iei decizii pe cont propriu cu ochii închiși. Decizii care se dovedesc, într-o mare măsură, nocive. Adolescența e un chin, e o furtună hormonală, morală, emoțională de nedescris. Toți cei care îi suntem supraviețuitori știm că e o insulă pe care nu ne-am mai întoarce de bunăvoie.
Tinerețea e minunată: ai iresponsabilitatea și inconștiența adolescenței, orgoliile unui șef de trib, pretenții de geniu neînțeleas, așteptări și iluzii de nemuritor, totul e hiperbolic, tot ce trăiești e mega-foarte-supra-ultra și totul ți se cuvine, ai o mentalitate de cuceritor, plin de „rivali” închipuiți, ești un conteiner de orgolii și criticism gratuit, cât se poate de infecțioase. Ești crud, justițiar, intransigent, dar în sinea ta ești un prăpădit dependent și vulnerabil, plin de frustrări, căruia îi vine foarte greu să ia decizii pe cont propriu, după ce s-a ars în adolescență cu rebeliunea și riscurile neasumate, dar profesate fără rezerve, și tot speriat de indiferența celorlalți și tot aspirant la gija și iubirea care par să existe numai și mereu în viețile altora. De tinerețe te desparți cel mai greu… Cine renunță ușor la statutul de nemuritor? Dar când vezi că te întâmpină în fiecare zi în oglindă altcineva, ce faci? Trebuie să înveți să conviețuiești cu batjocura destinului universal. Îmbătrânești. Și, mai rău, frustrările, dependențele, spaimele penibile s-au amplificat. Ești mai fragil ca niciodată, dar și mai uman…
Trăiești totul sub imperiul urgenței și cu gândul că fiecare dintre lucrurile pe care ți le dorești în corp se întâmplă „acum ori niciodată”. Criza de timp e, în primul rând, una fizică. În adolescență, ai timp pentru căutări și neliniști metafizice, dar când știi că e ultima oară când mai poți dansa ca un profesionist sau ultima oară când mai poți traversa înot un lac pe care l-ai traversat de nenumărate ori, că nu mai ai aceeași agerime a minții, aceeași acuitate a simțurilor, aceeași agerime în mișcări, ești disperat, trăiești cu disperare totul. E o stare de alertă neîntreruptă. Te afli în punctul de apogeu al potențelor, dar știi că urmează declinul.
Temerilor și neajunsurilor și dilemelor prin care treci, inevitabil, li se adaugă presimțiri și mai sumbre. Va veni un moment când nu vei mai putea să păcălești nici aparențele în legătură cu vârsta, va veni un moment când nu vei mai fi nici măcar un muritor dezirabil, ci unul vrednic de compasiune. Vor veni noi și noi înfrângeri. Și, când te gândești că toate aceste înfrângeri le încasează copilul din tine, lucrurile devin încă și mai dramatice. În sinea ta, continui să ai toate celelalte vârste, și ești, chiar și în pragul îmbătrânirii, plin de spaime penibile, de frustrări, de dependențe, continui să ai vital nevoie de grija și iubirea altora, de recunoaștere, de dorința altora de a-ți fi aproape… în sinea ta, continuă să subziste un tânăr insolent, o adolescent cu sufletul siroind de idei utopice, un tânăr chinuit de utopii și de dorința de a cuceri lumea… doar că ei toți au fost reduși de viață la tăcere, la absurd, au fost deportați într-un subsol al existenței, ferecați ca într-o temniță. În ochii celorlalți ei nu există, dar în sinea ta sunt un cor de voci interioare care țipă, se zbat, își cer dreptul la viață și la expresie.
Până la 40 de ani, vârstele sunt naturale, de la 40 încolo, ele devin simple roluri sociale, din acest motiv. Corpul te trădează și te forțează să trăiești în travesti, în pielea unui personaj care nu te reprezintă. Bătrânețea nu reprezintă pe nimeni. În aceasta constă criza.
Până unde ești în stare să mergi că să-ți împlinești dorințele și să-ți găsești liniștea?
Cât de mult îți poți dori un lucru, într-o lume în care totul e muritor?
Cât îți poți permite să urmărești năluca unei dorințe oricât de arzătoare?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Testul celor 6 metri: ce spune mersul despre tine. Tinerețea nu e o impresie, e un ritm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
