Punea, hotărâtă, degetul, când bunicul ştiutor nu era lângă ea. Şi nu era mai tot timpul. O lăsase la ţară, cu cinci copii şi el plecase să lucreze la mină. Trimitea bani de două ori pe lună, iar toamna, după strânsul celor de-ale gurii de prin grădină şi câmp, bunica încuia casa, îşi lua copiii şi se muta la oraş, la bunicul, până în primăvară, când pământul îşi striga drepturile. Şi pleca bunica, iarăşi, la drum, cu bagaje, cu copii şi cu sufletul împărţit între bărbatul singur printre străini şi casa şi grădina şi via din deal, singure la ţară…
Ştia, în schimb, bunica, să povestească. Nu avea egal în sat la coptul cozonacilor şi la spus poveşti. Crescuse cu doi fraţi mai mici, singura fată, singura care nu fusese la şcoală – fetele nu aveau nevoie de carte pe atunci, aveau trebuinţă să ştie doar rostul casei şi al copiilor mici. Aşa că între fraţi, găini, gâşte, prăşit porumb şi cules via, bunica inventa poveşti.
Chiar aşa era, mamă? întrebam nedumerită, la gura sobei, cu boabe de proumb fierte în palmele făcute căuş ca să încapă cât mai multe şi cu urechile pâlnie la spusele bunicii. Baliverne, mamă. Bunica râdea, ascunzându-şi faţa în colţul şorţului, iar mama asculta mai abitir decât mine.
Mesteca bunica mămăliga cu făcăleţul şi ne zugrăvea o lume în care căprioarele erau prietene cu lupii şi cu urşii şi veneau, seara, la ea la poartă. Iar bunica, suflet milos, le aşternea un preş ţesut la războiul din camera „bună”, în zilele aspre şi lungi de iarnă. Punea, apoi, castroane cu lapte proaspăt muls de la capra din „coşare”, iar ele, animalele, după ce mâncau, îi lingeau mâinile şi plecau înapoi în pădure. Nici măcar nu era pădure lângă satul bunicii… copiii ei crescuseră cu „colarez”, făină fiartă în apă şi îndulcită cu două – trei „cute de zacăr”…
Port popular în zi de sărbătoare, în 1938. Foto: John Phillips, LIFE
Nu doar preşuri ţeseau femeile la război, iarna. Ţeseau pânză aspră şi trainică, din care făceau cămăşi pentru copii, fete şi băieţi, laolaltă. Se îmbrăcau toţi în cămăşi noi şi ieşeau la poartă, în ziua de Paşti, care mai de care mai încrezuţi şi mai mândri de cusăturile înflorate de priceperea şi neodihna mamelor.
Fratele cel mai mic al bunicii aştepta cel mai mult cămaşa de Paşti, pentru că tot anul el era îmbrăcat doar cu hainele rămase prea mici celorlalţi doi. Se lăuda apoi, în gura mare, pe uliţă şi plângea câte două zile dacă nu-i lăudau toţi drumeţii cămaşa nouă. De la un timp, însă, se îmbrăca şi fugea întâi în grădină şi apoi pe uliţă. Un an aşa, al doilea an tot aşa, până când bunica s-a hotărât să dezlege misterul.
Şi ce să vezi, spunea ea cu vocea înecată de râs, m-am tupilat printre pomi şi l-am văzut cum „stetea” în mijlocul lanului de grâu abia răsărit şi zicea: vezi, grâule, vezi, ce am eu? Pleca apoi la marginea orzului şi zicea iar: vezi, orzule, vezi, ce am eu? nu-i ajungeau copiii să se laude, hohotea bunica. Şi noi râdeam de bucuria ei şi de supărarea unchiului care ţinea până la anul, de Paşti, când bunica iar ne povestea şi el iar se supăra.
Se apropie Paştele … dacă reuşesc să-mi iau ceva nou, promit să mă duc în pădure, să caut animalele din copilăria bunicii şi să le spun: vezi, căprioară, vezi… vezi, ursule, vezi…
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
