L-am ucis și am scăpat

Mirela Voicu

31 July 2014

mirela voicuAveam un gând care nu mi dădea pace. Mă obosea îngrozitor. Câteodată mi-era bine cu el. Că din el plecam în vise ciudate, greu de îndeplinit. Altădată mi-era rău. Realizam că nici măcar vis nu era. Era aproape ireal. Depășisem cumva un sentiment de vinovăție care mă târâse în gândul ăsta. Nu de tot, dar parțial. Mă enerva îngrozitor că nu-l puteam coborî la rang de gând banal ca să-l pot pierde printre cele obișnuite. Aveam zile când încercam să-l îngrămădesc în sertare și înghițeam cheia ca să nu le pot deschide, dar se ivea mereu ceva, o coincidență care ma întorcea în același loc. Cum naiba să nu poți ucide un gând, când oamenii ucid oameni? Ei bine, io nu puteam și gata!

Așteptam ziua în care gândul s-ar fi întors nechemat. Eram pregătită să-i dau o smetie. Să îi dau ignore. Dar, mai era până atunci. Simțeam cum îmi curge gândul asta prin sânge. M-am dus la analize și am sperat să fie el picătura aia care cade. Gândul, zic. Dar asistenta n-a dat niciun strop pe dinafară. O să-l ucid până la urmă. O să devin criminal de gânduri. Doar nu era prima dată când făceam asta. Și, cine știe, poate nici ultima.

killing thoughts

De vreo câteva zile, mi-a ieșit. L-am ucis. N-am niciun sentiment de vinovăție, doar o stare ciudată. O durere de cap care nu cedează la nimic, vise pe care nu mi le explic și o slăbiciune ca o boală. Dar nu mă mai doare nimic. Nici trecutul, nici prezentul și nici în viitor nu apare gândul. Ăsta e ultimul capitol , după care n-o să mai scriu în nimic despre el. Că nici de scris n-am mai scris. Și iubesc la fel de intens.

Zâmbetul copilului meu, gropițele ei ghidușe, felul în care mi spune că mă iubește, secretele noastre ascunse bine să nu le afle bunica. Iubesc drumul pe care-l fac și la capătul căruia îmi îmbrățișez copilul. Iubesc diminețile calde din curtea mea cu trandafiri mulți, cafeaua pe care o beau departe de lume, ploile de vară care nu-mi aduc răcoarea, ci doar senzația ei. Iubesc răsăritul de soare din diminețile în care plec târziu de acasă, sperând să nu fie aglomerat, muzica, o parte din cărțile de pe noptieră ale oamenilor pe care-i citesc și despre care nu știu nimic. Și, nu, nu urăsc. Nu urăsc nimic și pe nimeni. Nu ard pe rugurile altora și nici nu mai sunt avocatul diavolului de altădată.

De fapt, îmbătrânesc. Încep să scârțâi pe la încheieturi. Să mă bucur de lucruri mărunte pe care altădată nici nu le vedeam. Știu, așteptați un text haios. Voiați să râdeți. Și eu voiam. Mai am și zile în care râd de mine, fără voi. Mă duc să mă cântăresc. Unde n-ar da Dumnezeu să fiu mai slabă cu vreo trei kilograme de gânduri, că atunci chiar m-am scos. De bucurie, aș mânca vreo câteva clătite. Și nici capul nu m-ar durea.



Citiţi şi

HAI SĂ FACEM CEVA BUN ÎMPREUNĂ!

Limite şi înţelegeri ale sufletului

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,161 views

Your tuppence

  1. Belle dImagination / 18 March 2016 21:39

    Şi gândul? Cum ai ucis blestematul ăla de gând?
    Căci şi eu mă lupt cu unul care nu-mi dă pace şi îmi seacă energiile.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro