7:00: Îţi începi ziua prin a-ţi da seama că ţi-ai pierdut abonamentul la (toate liniile de) transport. Îţi iei inima în dinţi, încercând să nu strângi prea tare. Ajungi la ghișeul cu “pricina” – uşile automate nu funcţionează. Citeşti atent anunţul din geam: fără tichet, nu poţi intra. Reperezi distribuitorul de tichete… în pană de tichete.
Cinci minute mai târziu şi o intervenţie manuală, capeţi tichet. Avansezi spre uşa automată, uşa automată rămâne în continuare închisă – ”problemă de informatică” – ţi se explica politicos. O (altă) intervenţie manuală mai încolo, te vezi intrat. Explici rapid situaţia, cazul pare simplu si rapid. Nu, nu pentru tine. Tu ai o problemă cu prenumele, în actul de identitate. Nu vor să te recunoască după prenume. Prea multi “L”. Cinci minute de negocieri mai încolo, reuşeşti să îl convingi pe administrativul din faţa ta că tu eşti în ambele cazuri…un “L”, doi “L”, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Capeţi ce voiai să capeţi. “Youpi”, deci.
8:10: Te urci în primul tren, te muţi de colo-colo, cobori, aştepţi. Te-ai urca şi în al doilea, dacă ai putea… Nu poţi. Probleme tehnice. Aştepţi pe chei: 5…10…15 minute. Între timp, te învăluie mulţimea. Te simţi deja strivit şi obosit. Apare trenul. Nu îi ştii direcţia, probleme de afişare. Într-un final o desluşeşti. Direcţia. Pare cea bună. Te îmbulzeşti, intri, găseşti un loc pentru piciorul drept – un echilibru bun şi lung. Auzi zumzet în jur, devii atent… Captezi problema şi reuşeşti să cobori în ultimul moment. Problemă de destinaţie…
9:05: Deschizi uşa biroului. Ți-ar trece prin cap că ai avea timp de-o cafea înainte de şedinţa de la 9:30, dar n-are timp să-ţi treacă. Colegul de birou te informează – şedinţa a început deja… Încasezi în plină figură bonusul zilei – un şef într-o formă de zile mari – şi te trezeşti instantaneu. Fără cafea.
10:30: Ai capul mare de atâta şedinţă, dar continui cuminte să iei notiţe. 10 “puncte deschise” în sarcina ta nu-s un capăt de lume. La 11:00 scapi teafăr şi reuşeşti să-ţi iei cafeaua. Fără croissante.
12:30: Masă de prânz – porc cu ”sos dulce”. Ai fi preferat pui cu legume. Ți se explică politicos: ”greşeală de afişaj”. Înghiţi în sec şi cu pâine multă.
13:30: Pleci în şedinţă. Altă şedinţă. Cu calculatorul cel nou şi autonomie mare. 15 minute mai târziu, te lasă baltă bateria. Problemă de compatibilitate. Nu poţi părea inteligent fără baterie. Îţi pregăteşti totuși ”întrebarea inteligentă de la sfârşitul ședinței”, fără baterie. Să-ţi speli păcatele. Ţi le speli, pare să prindă. Nu ai timp să jubilezi, pleci în altă şedinţă. În trecere prin birou, îţi alimentezi calculatorul şi te rogi să ţină. Nu ţine.
18:00: Pleci spre casă. Iei un tren, l-ai lua şi pe al doilea, dacă ai putea. Accident de călători, trafic perturbat. 15 minute mai târziu soseşte. Al doilea tren. Te urci, cauţi un loc, te aşezi. O lumină trecută ca prin sită, te învaluie. Bej-pal, imposibil de citit. Închizi ochii şi aştepti să treacă. Staţiile. Timpul. Trec toate, în ritmul lor.
Somnolezi puţin, puţin de tot, nici treizeci de secunde şi nelipsita excepţie de la regulă îşi face apariţia. O voce groasă, bărbatească, într-un decalaj complet cu tine, cu trenul, cu liniştea relativă din jur. Cu toate.
”Eu sunt depresiv”
” …” (Linişte)
”Ştii ce-i aia depresie, nu ?
” …” (Linişte)
”E atunci când eşti trist.’
” …” (Tot linişte)
”Ştiai că există două feluri de depresie?”
”…” (Aceeaşi nonşalantă linişte)
”Există depresie de scurtă durată şi depresia de lungă durată. Eu o am pe a doua, de doi ani”.
Vocea depresivului răzbate tăcerile relative fără greutate. Aşa sunt unele voci. Mai bine dotate, din facere. Te gândeşti la vocea ta. Şi când ţipă, pare că tace.
Deschizi ochii încet, cu discreţia celui picat ca o pleaşcă într-o conversaţie personală. Privești în stânga, lângă tine un tânăr bronzat, şaten şi creţ îşi continuă monologul. Pare să creadă că dialoghează:
”Când te-am văzut pe peron, mi-am spus: ”ăsta-i exact tipul de persoană de care am nevoie: simpatică şi deschisă. Când am văzut două locuri libere la geam, n-am ezitat şi ţi-am propus unul. Nu-mi place să călătoresc singur. Ştii, sunt depresiv”
Nu pare. Te simţi valorizat. Singură bilă albă a zilei. Zâmbeşti, fără să ştii că zâmbeşti.
Ai certa impresie că întreg vagonul se amuză. O piesă de teatru, un actor, o mobilă pe post de decor. Şi totul ”pe gratis”.
Într-un final, ajungi la staţia de bus. Ţi se pare cunoscută imaginea, încă o manifestaţie? Nu, doar lume. Multă. Te împingi, avansezi, intri şi aştepţi să treacă în echilibru pe piciorul drept… 15 minute mai târziu, ajungi acasă.
Ai 12 ore să recuperezi. Ce poţi cere mai mult de la viaţă?
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Consumul zilnic de cafea ar putea prelungi viața cu până la doi ani
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
