Să nu promiți, noi nu ne putem ține de promisiuni…

Felix Cuceanu

29 July 2017

felix 2– continuare de aici – 

O urmez pe holul îngust și lung, cu ochii la ea și mintea la ieșiri de urgență. La o adică, ar trebui să o am în grijă, nu e operativ. Sau? Interiorul nu-mi spune mare lucru, însă unele geamuri ale camerelor nu au ferestre –nici nu ar avea de ce să aibă, aici. Vreau să-mi spună datele și să plecăm fiecare pe drumul lui că, dacă nu… Doar nu mă îndrăgostesc, hai, bla bla și mai departe. Iar ea, fir-ar, se mișcă de parcă ar dansa de bucurie. În lift, mi-a făcut-o. Capcane? Teste? Nici măcar nu știu ceva despre fătuca asta – râd de gândurile mele, „fătuca”. În alte vremuri, era un fel de far călăuzitor pentru mine – da, îmi place să fiu dramatic, și?

Merg spre ea, către cameră, cu mâna întinsă, rămasă așa la „fuga din lift”. Rochie albastră? Îmi vine să pufnesc în râs. Ăsta da „camuflaj”, albastru pe fondul mării. Mai bine decât pe fundul mării. Parcă ar vrea să atragă atenția – sigur nu să mi-o atragă, nu știa că pe mine mă va întâlni. Sau? Gândurile că ar putea juca dublu nu mă lasă, prea a fost sigură pe ea de la prima vorbă, ca și cum m-ar fi așteptat. Încrezătoare, dominatoare prin vorbe și, uite că, în lift, și prin fapte; așa cum nu am văzut-o și, cu siguranță, nu am imaginat-o. O ușă se trântește la trei metri în spatele ei; am deja mâna pe armă, dar nu o scot, un lucru am învățat prima dată, de mult – blocarea primei reacții. Încă mă ajută asta. O oarecare părăsește o cameră cu nervi, și atât – pe aici toată lumea se ceartă? O fi de la căldură. Eva-Aisling câte nume o mai fi avut? e pur și simplu veselă, dacă pur și simplu ar exista. Pentru mine totul are un motiv sau un scop.

– Haide, vino, nu te mănânc. De tot. Ți-aduci aminte?

Cum naiba să nu-mi amintesc? A fost prima dată când am dormit împreună, în urmă cu o viață parcă. De ce îmi bagă de-astea? Ce urmărește? Condiționarea emoțională e „specializarea” mea… și mă simt atacat dacă se încearcă așa ceva cu mine.

– Mda, haide… M-ai stârnit destul. Ce vrei? Dă-mi info…

– La naiba, chiar nu pricepi? Acum ești mare și prost, brusc?

Nu am timp să-i răspund. Trece pe lângă mine când intrăm în cameră, cumva în spate, aproape trântește ușa și mă sărută conducându-mi mâna direct între picioarele ei; își dă la o parte lenjeria – aham, aici ai – și o simt direct umedă, poate din lift e așa. Parcă nu e ea – sau e o versiune a ei? Îmi propun să fac exact ce mi-a sugerat mai devreme, mecanic, până la urmă, detensionarea e bună. Și terapeutic. Eu, așa? Rareori. Mda, acum trebuie să evit implicarea. „Noi” ar fi trebuit să existăm de mult sau deloc. Și totuși…

Tot bestie ai rămas. Una perfecționată, îi spun cu ciudă. Oare cum se simte în postura asta, de folosită, de armă și mijloc de intimidare, de unealtă sexuală pentru stoarcerea de informații? Cu câți o fi fost până acum? Nu, nu gândi la asta, e riscant, pici și…

cuplu dragoste

O întorc, fața îi e aproape lipită de perete, nici eu nu mă recunosc; își împinge fundul înapoi invitându-mă, stârnindu-mă intenționat; o mână îi ajunge cumva pe ceafa mea și mă ține captiv într-un sărut aproape brutal în timp ce-i desfac rochia și o las să alunece pe copul pe care nu i l-am văzut niciodată. Farurile unei mașini intră direct în cameră și, pentru puțin timp, trec în alt regim, cel de alertă. Parcare în față – normal; două rânduri – așa… Motor pornit, nu, oprit, deci pleacă – e bine. Îmi revin, dar cumva a ajuns cu fața la mine, goală, și își chinuie degetele cu nasturii cămășii mele. Mi-o smulg. Să economisim timp. Ne scurgem în jos, lângă perete, aproape de pat.

Degetul meu se plimbă pe buzele ei și, neașteptat, gura i s-a deschis și limba ei a început să se plimbe în lung și roată pe el; nici măcar nu-mi puteam imagina așa ceva la ea pe vremea când strângea buzele doar când îi spuneam, în glumă, că-i mușc limba, vorbind online. Cu o mână mi-o îndruma pe a mea, o simțeam udă și fierbinte, jos, sânii ei îmi împung pieptul, iar respirația mă cheamă, mă îndeamnă să sar peste preludiu, să o pătrund și posed sălbatic, gen sex terapeutic; poate de asta și are nevoie, acum. Nu mai contează de ce am eu nevoie. Mâna mea i se înfige în păr, o întorc cu fața în jos și obrazul i se înfige într-o pernă aruncată aiurea, pe marginea patului. Rămâne cumva uimit-blocată, expusă, țintuită acolo, goală și imobilizată cum probabil nu a fost niciodată în antrenamentele alea stupide de autoapărare. Palma îi atinge fundul rămas așa, în sus, într-un jap urmat de un geamăt pe atât de uimit, pe atât de durere, pe atât de „folosește-mă”. Tocmai ea? Așa a ajuns? Să fie doar cu mine așa? – vanitatea mea își spune cuvântul în întrebări nelalocul lor acum. Ajung aproape peste ea, aplecat, o mână îi cuprinde gâtul și strâng – șoptesc „nu asta ai vrut?” aproape cu ură – și o pătrund, brusc.

Geme și aud un „să nu te pună dracu’ să te oprești” cu la fel de multă ură-pasiune, se sprijină în mâini și își mișcă bazinul în același timp cu mine, se mișcă și uităm amândoi pentru ce am venit acolo – uitasem din lift? Am mintea pe automat, ca de obicei. Gemetele ei nu mă distrag de la ambulanța care trece cu girofarul aprins, pe Avenida Las Gaviotas, ușa închisă cu zgomot pe palier, cursa Iberia de 21:35 din Roma… Simt unghii înfipte în pielea spatelui și, ca și cum nu aș fi fost acolo, mă trezesc, cu ea cu fața în sus, sub mine, trăgându-mă în ea frenetic, deja mai puțin mecanic, însă dur, ca și cum ar vrea să o curăț de viață și de griji, ca și cum ar vrea ca atunci și acolo să fie imprimat în eternitate, în ea, în povestea noastră niciodată scrisă.

Nu-mi dau seama de cât timp suntem așa, înlănțuiți și nebuni, dar în lumina slabă venită printre perdelele verticale zăresc început de lacrimi.

– Iubește-mă, atât, doar acum, o dată în viața asta, fii doar pentru mine – și lacrimile încep să-i curgă, se strâng în curbura claviculei mele; plânge aproape sacadat și mă trage în brațe să nu mai dispar, să fiu real, nu fantoma care umblă fără a lăsa urme. Urme las, în suflete, așa-mi condiționez uneori atât victimele – dramatic, mda – cât și colegele; e vreo limită, în branșa noastră? Mușcă din umărul meu ca să-si potolească plânsul, apoi își mută furia pe propriile-i buze, dur, până la sânge, așa cum eu făceam uneori când aproape adormeam de frig în misiunile de început, din Elveția.

– Nu, dragoste, dor, nu-ți fă rău, nu ai voie… Brusc, realizez că și-a trăit toată viața sub „nu ai voie” și sufletul mi se strânge – da, și noi, „lupii”, avem suflet, la fel de nedemostrat ca și restul. Ce reacție e asta pe mine? Dragoste? Nu pot, nu am voie, ar fi putut fi cândva, acum însă…

Îi cuprind fața între mâini și mă ridic aproape deasupra ei, îmi vine să merg mai departe cu sexul acela fără reguli, însă mă aplec și-i sorb lacrimile, una câte una, pe măsură ce apar.

– Nu, pasiune, shhh, dă-mi mie durerea, pot să o ard. Lasă-mă să te scap de ea. Te-am iubit, știi… nu a fost să fie – eu, cel care nu am crezut niciodată în „a fost să fie” sau nu, îi spun asta atât de convins și natural, încât o cred și eu. Dacă am putea, acum, Eva dragă, să….

Se încordează. I-am atins coarda mentală dorită, să o aduc în „trebuie” urât de amândoi, dar necesar – și nu prea.

– Nu s-ar putea, doar știi. Nu s-a putut atunci, acum cu atât mai puțin; de ce mă chinui? – nu mai plânge, e revoltată, dar nu mai plânge, e bine. Diversiune.

– Știi… ce e acum mi s-a mai întâmplat o singură dată în viața asta, înainte să ne cunoaștem – încerc să o aduc pe panta unei discuții despre care ea știe, i-am povestit despre Ana-Maria, agenta Mudiryiat al-Amn al-Amma despre care nu știam până înainte de a urma să ne căsătorim.

– Dragul meu, sunt povești apuse, tu nu te vindeci niciodată? – dragul meu, spus cu privirea asta și chiar cu drag? Păi? Reflexele verbale vechi nu se șterg…- îmi atinge obrazul cu spatele mâinii, ștergându-mi parcă lacrimile interioare. E superbă, nu, nu am grad de comparație pentru ea în lumina lunii de Tenerife, goală, iar pe ea iubind și dorind nu mi-am închipuit-o niciodată, chiar nu am de ce să mă agăț.

– Ai avea și tu nevoie de cineva cum așa… cum ești tu pentru mine, cum ai fost… Își duce mâna la gură ca și cum ar vrea să-și înăbușe un suspin, însă degetul ei îi atinge buzele, apoi pe ale mele, într-un sărut-promisiune niciodată avut. Să nu promiți, noi nu ne putem ține de promisiuni…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trandafirul

Iubitule, tu mă…?

M-aș întoarce mâncând pământul, dar tu vrei liber

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,063 views

Your tuppence

  1. „Fii soția mea, Eva” – Read me | Catchy / 31 July 2017 7:29

    […] – continuare de aici – […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro