Sisifiana povară a iubirii

4 June 2024

„Știi oare ce înseamnă să-ți fie dat să iubești doar din priviri? Să porți pe gene contururi și să-ți spui, la fiecare clipire, că nu e întâmplător că unele umbre au miros?”

Am cercetat încă o dată sfârșitul scrisorii. Nici urmă de semnătură. Nu cunoșteam nici scrisul. Plicul îmi era însă adresat mie, adresa completă.

„În dimineața aceea am întârziat la cursuri. Mă trezisem devreme, dar o țigară și vizita neașteptată a unui guguștiuc care adora să silabisească pe la ferestrele cuiburilor altora m-a ținut pe loc pentru o vreme. Pe la mijlocul drumului m-am oprit, întârziasem deja iar cafeaua de la barul de zi al facultății era execrabilă. M-am întors la barul din Regie. O altă colegă își bea cafeaua pe terasă, i-am ținut companie. Aranjase cu cineva să-i ia cursul și a promis să-mi împrumute și mie copia. Gândul că nu trebuia să mă grăbesc pentru cea de-a doua oră a cursului m-a binedispus. Am început să vorbim despre filme. Sergiu Nicolaescu regiza François Villon și căuta figurație. Colega mea era hotărâtă să se dea în spectacol, deși nu se plătea foarte bine, dar actorii de circumstanță erau hrăniți, cu sendvișuri ce e drept, ceea ce însemna mai mult decât nimic când banii erau pe sfârșite. Încerca să mă convingă să o însoțesc, când s-a oprit brusc din conversație, lăsând ultima frază să se lase pe vine, fără pic de înțelegere.

-Nu întoarce capul, dar e unul care te privește atât de intens, că mă și mir că nu ți-a sărit elasticul din păr și nu te-a apucat strănutul!

-O fi căzut omul pe gânduri… Lasă-l în pace!

-Nu pot, arată trăsnet!

Am întors capul, dar nu și-a ferit privirea. Se poate ca timpul să fi strănutat în locul meu pentru că a fost nevoie de ceva zgâlțâială ca să-mi vin în fire. A trebuit totuși să plec la școală și cine știe, poate că până la urmă răsuflase ușurat. După școală m-am întors la terasă, de data aceea cu o armată întreagă de colegi. S-a întâmplat să fim așezați la mese diferite, dar privindu-ne în față. Colega cu care îmi băusem cafeaua de dimineață a trebuit să mă calce de câteva ori pe picior și să-mi învinețească gleznele pentru a nu trezi prea multe curiozități, chiar în mijlocul conversației. Povestea s-a repetat aproape în fiecare zi, fără vreun cuvânt, fără vreun gest de apropiere. Odată am fost eu cea care s-a oprit la bar, să comande cafele pentru tot grupul. Un neobrăzat a început să facă glume proaste, invadându-mi zona de respirație. S-a ridicat de la masă și s-a așezat lângă mine, protector. Nu a scos niciun cuvânt. Celălalt a plecat vociferând, dar nu a îndrăznit vreo confruntare. M-a condus la masa colegilor doar din priviri. Priviri care mi-au ținut companie, care în timp mi-au devenit cele mai bune prietene, poezie, rugăciune.

A trecut un an fără ca privirile să se fi plictisit, nici măcar o singură dată. Am sperat că vor învăța să vorbească, dar numai aerul le cunoștea puterea sfâșietoare.

Nu ne mai întâlneam doar la cafenea, ci și pe drumul spre facultate, la filme, la terasele lăsate în grija gălăgioșilor. Aveam întotdeauna grijă să las vorbă, ca din întâmplare, despre planurile pe care mi le făcusem pentru ziua respectivă. Avea întotdeauna grijă să fie atent la conversație. S-a întâmplat să ne bem cafeaua și în ploaie, și în ger, pentru că toate mesele dinăuntru erau ocupate. Numai privirile ne țineau de cald.

Într-o sâmbătă ne-am întâlnit la discotecă. Mă hotărâsem în ultimul moment. A apărut la câteva minute după mine. Între timp prietenii pe care inițial îi refuzasem mă găsiseră la bar. Prima privire a fost una a fericirii, după care s-a atârnat de o tristețe fără margini. Din grupul nostru s-a desprins un băiat, aveam să aflu că îi era coleg de facultate. A plecat imediat după ce au schimbat câteva cuvinte de salut.

-Îl cunoști? am întrebat, încercând să-mi rup disperarea în bucăți.

-Sigur, un tip excepțional! Cam singuratic… L-am invitat să ni se alăture, dar m-a refuzat. Se spune că are o prietenă acasă, la el în oraș, și nunta e hotărâtă pentru anul acesta, la sfârșitul verii.

M-am transferat la o altă facultate, în celălalt capăt de țară. Știi de ce? Pentru că e iubitul tău.”

Am scăpat scrisoarea din mână. Cineva trebuie să fi auzit tăcerea. Între timp scaunul cu rotile se grăbise să ajungă la ușă, neinteresat de ce avea să urmeze.

Pe Liliana o găsiţi aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Jurnal de front

De ce ești singură, Iulia?

Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro