Trebuie să fii nebun s-o faci de bună-voie

Valentin Vasile

4 July 2014

valentin vasile limitlessÎn urmă cu două săptămâni m-am intors din bootcampul LIMITLESS, în care am antrenat 40 de “recruți” timp de trei zile, aproape cât antrenez o grupă de participanți pe parcursul unei ediții de program care durează o lună.

Am creat conceptul și programul celor trei zile astfel încât participanții să își demonstreze lor faptul că, de cele mai multe ori, corpul poate duce mult mai mult decât crede mintea. Majoritatea persoanelor tind să creadă că programul pe care îl coordonez este cel mai intens program din lume și că nu poate fi urmat decât dacă ai câștigat vreo două medalii de aur la cel puțin un sport profesionist. Nimic mai fals. Sunt persoane care intră în program și care n-au avut un program de sport structurat și urmat cu perseverență niciodată sau persoane care la momentul de start au 30 sau chiar mai multe kilograme în plus și, cu toate astea, până la final, află că sunt capabile de mult mai multe decât și-ar fi imaginat vreodată. Toți participanții noștri știu că la finalul ediției vor avea un tonus fizic mult mai bun, dar aproape niciunul nu își imaginează imensul impact pozitiv pe care îl poate avea depășirea propriilor limite fizice pentru tonusul lor psihic.

Ei bine, chiar și un antrenament LIMITLESS poate părea doar un warm-up, dacă urmează să treci printrei zile de bootcamp în care ai două sau trei antrenamente zilnic. Cei 40 de recruți vă pot confirma asta.

Un alt lucru pe care am ținut să și-l demonstreze lor înșiși cei 40 de participanți este că, dacă obiectivul tău este slăbirea, nu este vital să mănânci carne la trei mese pe zi și o frunză de salată sau un mănunchi de iarbă verde, ci dimpotrivă. Mesele din bootcamp au fost mai mult decât gustoase, în același timp și sănătoase, și să nu mai punem la socoteală faptul că la petrecerea de sâmbătă seara în meniu au fost și un pahar cu vin, dar și o felie de tort sugar & grain free. Iar la final cântarul a dat cu minus.

Motivul? Singurul mod de a aborda în mod sănătos procesul de slăbire este de a-l privi ca pe o consecință firească a corectării stilului tău de viață, a curățării meniului de alimente care abundă în calorii goale și a creșterii nivelului de activitate fizică – pentru că oricât de tare ar suna a clișeu, suntem ființe create să se miște. Orice prietenie prea profundă cu scaunul de birou sau canapeaua care are montat vizavi un ecran LCD, pe termen lung nu poate avea decât consecințe negative asupra formei și condiției fizice, sănătății voastre, dar și asupra încrederii în propria persoană.

Eu zic ca mi-a ieșit ce mi-am propus, din moment ce mai mulți dintre participanții la bootcamp îmi spun că acum, când vin la antrenamentele din program, li se par brusc mult mai ușoare. 🙂

Să fim sănătoși!

Și acum un testimonial.

diana

Diana Florina Cosmin, redactor-sef ForbesLife și UP by Forbes

Cu fix doi ani în urmă, eram clienta unei săli de fitness foarte cunoscute din București, care tocmai organiza primul ei bootcamp “in-house”. Astfel, la ora opt dimineața, când eu veneam să-mi fac antrenamentul, câțiva (ziceam-eu-pe-atunci) nefericiți alergau cu saci în spate pe holurile sălii și se cățărau pe frânghii, părând să-și dea duhul la fiecare pas. Nu voi uita niciodată sentimentul pe care l-am avut când am asistat prima oară, involuntar, la sesiunea lor de chinuială în tricouri de camuflaj. “Eu NICIODATĂ n-o să fac așa ceva”, i-am zis antrenorului meu de atunci. “De ce?”, m-a întrebat el, mirat de vehemența declarației mele. “Păi, trebuie să fii nebun să te supui la așa-ceva de bunăvoie”, i-am trântit eu. Cuvintele de mai sus au ajuns să se răzbune acum o lună, când am aflat de bootcamp-ul organizat de Valentin Vasile și Limitless la Cabana Vânătorilor din Predeal. Sincer, dacă ar fi să dau rewind pe firul gândurilor și să-mi amintesc cât mi-a luat să mă decid, cred că a durat o nanosecundă. Ba chiar, pentru a parafa totul, m-am dus și am și plătit pe loc, ca să fac chestiunea cât mai oficială. “Eu niciodată n-o să fac așa ceva”. Yeah, right.

Ce s-a schimbat în ultimii doi ani? Ei bine, cam tot. Și, ca să fie lucrurile cât mai clare de la bun-început, trebuie să înțelegeți că eu am urât sportul de când mă știu. Nu, chiar nu exagerez. L-am detestat din tot sufletul, fiindcă nimic nu mi se părea mai îngrozitor decât să transpiri, să te chinui, să te doară și, peste toate astea, să fii și printre codași. Am glumit mereu că “mușchiul cel mai puternic din corpul meu e creierul” și, dacă aș fi fost pusă să aleg, aș fi preferat oricând să învăț pe dinafară “Iliada” lui Homer sau să rezolv 200 de pagini din culegerea de matematică decât să fac zece flotări la ora de sport. Da, cam aceasta era relația mea cu mișcarea.

Știu și de unde vine aversiunea mea: de la profesoarele de sport din școala generală, care nu aveau în vocabularul lor alte “îndemnuri” pentru noi în afară de “Nu ești bun de nimic”, “Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie”, “Tu niciodată n-o să…”. Acolo am înțeles eu prima oară că sportul nu-i pentru mine, că n-o să mă pricep niciodată și, de vreme ce nu mă pricep oricum, de ce să mă mai ostenesc? Mi-a luat 15 ani să intru din nou într-o sală de sport fără să simt fiori pe șira spinării, iar primul meu antrenor s-a crucit când a văzut că abia puteam să mă aplec până la genunchi. “Am văzut femei de 60 de ani cu articulațiile mai flexibile decât tine”, mi-a zis el, cu o candoare îmbibată în milă. Eram slabă, arătam bine, hainele cădeau ok pe mine, dar atât. Urcam scările gâfâind, nu puteam să fac mai mult de două genoflexiuni fără să transpir, iar abdomenele mi se păreau material de vise urâte.

bootcamp3

Timp de doi ani m-am antrenat de trei-patru ori pe săptămână, uneori cu personal trainer, fără a urma însă vreun plan nutrițional concret, în afară de tentativele răzlețe de keto, Dukan, Atkins, disociat și de celebra cură de “răbdări prăjite”.

Activitatea mea din acea perioadă a fost un fel de “cooperativa Sportul în zadar”: am făcut mai multă mișcare decât făcusem în 30 de ani de viață la un loc, dar totul haotic. Fără o strategie, fără un stil alimentar rațional și, evident, fără să văd vreun rezultat spectaculos. Da, începusem să am mușchi pe ici pe colo, dar efortul de a mă antrena cât mai mult și de a mânca cât mai puțin (smart, nu?) mă făcuse să văd totul ca pe o corvoadă.

Am continuat în acest stil până când Andreea Vasile, o colegă de breaslă pe care am cunoscut-o într-un press-trip la Viena cu 4 ani în urmă (și cu care, îmi amintesc cu groază acum, am mâncat tot felul de bunătăți dulci austriece în miez de noapte), mi-a vorbit despre Vali. “N-ai vrea să-l cunoști? Știu că îți plac personajele interesante pentru articolele tale”. M-am dus la întâlnire mai mult de hatârul Andreei și, realizez acum, foarte sceptică, din toate motivele înșirate mai sus. Doar că, în momentul în care l-am cunoscut pe Vali – da, sună cinematografic, știu – ceva din firea lui și din modul de a-și prezenta meseria mi-a inspirat încredere. Atât de multă încât nu doar am scris povestea lui, ci m-am și înscris în Limitless. Mai întâi o lună, de probă, apoi până la finalul anului.

bootcamp2

Am scris toate astea pentru că, fără imaginea de ansamblu, acest bootcamp n-ar părea poate decât un weekend de “chinuială” și de testare a limitelor unei fete care face de trei luni Limitless, care n-are kilograme de dat jos și care n-a avut niciodată probleme majore cu greutatea. Un fel de evadare sportivă de trei zile, unde pleci gândindu-te dacă o să reziști și cât de greu o să fie. Știind însă de unde am pornit, pot spune că acest bootcamp a fost cea mai mare victorie în materie de sport din viața mea de până acum. Nu doar pentru că am ținut pasul cu plutonul, ci pentru că mi-am dat seama că sportul, cu toată transpirația și travaliul lui, poate să-mi și placă. Pentru că, deși strângeam din dinți în unele momente ale antrenamentelor, la final simțeam că pot să alerg pe nori. Pentru că, deși am avut momente în care îmi venea să bat pe cineva, oricine (da, recunosc), la final m-am simțit mai puternică și mai sigură pe mine ca niciodată.

La acest bootcamp mi-am testat nu doar mușchii corpului, ci și ai minții, fiindcă aceștia din urmă aveau nevoie și ei de un “crash course” care să mă scoată din tiparele încetățenite în 30 de ani de viață. Am bombănit, am cârcotit în sinea mea sau cu voce tare, mi-am dat ochii peste cap și da, în multe momente – când Vali, Răzvan, Bianca sau Dani ne arătau ce urmează să facem mi-am zis – exasperată: “Dar eu nu pot așa ceva!”. După care, surpriză, am început să fac și am reușit. Mai târâș-grăpiș, mai chinuit, dar mi-a ieșit. Și mi-am dat seama că, încetul cu încetul, acel “Nu pot” pe care l-am auzit de prea multe ori pe când eram mică și impresionabilă începe să fie înlocuit de un “Încerc”, “Mă lupt”, “Reușesc”.

bootcamp 1

La prima alergare în pantă din bootcamp, patru kilometri, în primele două minute am crezut că inima mea o să facă literalmente poc. Că o să mă așez jos, pe marginea drumului, o să-mi dau jos de la gât plăcuțele cu “Limitless – Pain is an opinion” și o să zic “Gata, pentru mine acest bootcamp s-a terminat, plec acasă, la cățelul meu, la canapeaua mea confortabilă și la grădina în care nimeni nu mă pune să fac flotări și fandări printre fire de păpădie”. Și totuși, am reușit. M-am mai oprit să beau apă, am alternat power-walking-ul cu alergatul, până când înăuntrul meu ceva a făcut clic în loc de “poc” și am știut că pur și simplu nu sunt dispusă să renunț. Not today, not ever.

La primele două antrenamente din cele șapte, meciul de tenis din mintea mea a fost o realitate. “Ce caut eu aici, într-o zi de vineri, în loc să fiu liniștită la o cafenea, cu un espresso lung în față, cu vântul în păr, scriindu-mi articolelela laptop?”, “Ce a fost în capul meu?”, “Ce mi-a trebuit mie bootcamp?”. Și totuși, după încă vreo câteva manifestări enervante, vocea cârcotașă din capul meu a început parcă să se liniștească, pe măsură ce preluau comanda efortul, respirația și transpirația. “Cum o să rezist eu la încă șase antrenamente așa, până duminică?”. “Dacă o să facă o febră musculară cruntă și n-o să mai pot?”. “Dacă n-o să mă mai asculte corpul?”. Dacă, dacă, dacă, dacă. Au mai fost mulți de dacă, pe care i-am înfrânt unul câte unul. Până când n-a mai rămas decât senzația extraordinară de la finalul oricărui antrenament: că ești stăpân pe corpul tău, că fiecare bucățică din el e mai ușoară și mai tonifiată, că ai luptat cu tine însuți și ai învins partea leneșă, comodă, pesimistă, cea care te-a mințit ani de-a rândul că “tu nu…”. Senzația că ai putut este, pe cuvânt de Limitless, cea mai cool dintre toate.

Și n-am avut-o numai eu, ci fiecare din cei 40 de participanți, fiecare cu bătălia lui: de la oameni care fac Limitless de un an de zile și s-au remodelat total până la începători care nu fuseseră niciodată la un curs cu Vali, dar voiau să știe cum e un bootcamp. De la împătimiți ai mișcării care participă la Ironman la amatori entuziaști ca mine sau la foști sportivi de performanță care au lăsat-o mai moale cu mișcarea, cum e cazul prietenului meu, care m-a însoțit în aventura mea militărească. Nu puteau fi 40 de oameni mai diferiți decât am fost noi, din punct de vedere al fizicului și al motivației, și cu toate astea am combătut împreună, fiecare având în minte propria victorie. Separat, dar împreună.

La o zi după Bootcamp m-am dus, cuminte, la antrenamentul meu normal de Technique și mi s-a părut cel mai ușor din istoria mea de sportivă renăscută. Nu mi-a venit să cred cât de lejer și aproape “effortless” păream să mă mișc și mi-am dat seama că, ani de zile, mi-am refuzat dreptul de a face ceva sănătos cu corpul meu din teamă că nu mă pricep, că nu sunt bună, că nu sunt făcută pentru asta. Că e prea greu, prea mult, prea “peste puterile mele”. Și, mai ales, mi-am dat seama de ce, în acea dimineață din 2012, îi privisem cu atâta vehemență pe bootcampiștii din vechea mea sală de sport. Pentru că, în adâncul sufletului, eram încă în capcana celui mai mare neadevăr dintre toate: convingerea că EU nu aș putea trece niciodată prin așa ceva. Și da, ca să-ți depășești limitele, creierul chiar trebuie să fie cel mai puternic mușchi al tău: să lupte, să creadă și să nu se dea bătut până când restul corpului nu trece de la “Nu pot” la “I am limitless”.



Citiţi şi

Un bărbat la aproape 50

50% reducere la Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte

Ellen Langer – Și dacă să rămâi tânăr și sănătos e doar un act de voință?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,431 views

Your tuppence

  1. Trebuie să fii nebun s-o faci de bună-voie | Limitless / 7 July 2014 14:02

    […] Ei bine, chiar și un antrenament LIMITLESS poate părea doar un warm-up, dacă urmează să treci printrei zile de bootcamp în care ai două sau trei antrenamente zilnic. Cei 40 de recruți vă pot confirma asta. Read more […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro