La treabă, domnule!

Luciana Petrescu

13 June 2015

Luciana PetrescuValurile erau singurele care se auzeau. Mai strigau uneori pescărușii în aerul rece. Ocazional. Zorii de abia trecuseră și cerul era între gri și albastru. Nemișcare și liniște. Aerul curat și pătrunzător te încărca cu energie.

Stătea înfofolită în pătură, cu o pereche de șosete groase, colorate, semi-ghemuită pe canapeaua de rafie. Era unul dintre momentele ei favorite, atunci când veranda domina plaja pustie. Nisipul gălbicios purta urma ghieruțelor pescărușilor sau ale vreunui câine vagabond. În rest… nemișcare. Mirosea a sare și ușor a alge. Nu stătute, ci verzi și proaspete, plesnind de sănătate.

Întotdeauna a iubit marea. Iarna sau vara, marea îi aducea liniște și îi reîncărca bateriile. Și iubea casa asta. Era un lux, dar îl merita din plin. În sfârșit ajunsese acolo unde nu-și mai bătea capul cum să cumpere o casă. Acum putea să-și vadă și de viața ei. Cu atât mai mult iubea casa asta, pentru că era și a lui. Se zbătuseră mult, dar nu degeaba.

Briza a făcut-o să se înfioare. Și-a scuturat ușor capul și și-a scos vârful degetelor din pled. Laptopul torcea deschis pe măsuța de cafea. Era cam joasă, dar nu dădea mare atenție poziției incomode. Dacă nu mai rezista, lua laptopul și-l sprijinea pe picioarele împletite turcește. Pe ecran, o pagină goală… Sau aproape goală. Capitolul 3. Alb-strălucitor, word-ul aștepta cuminte. Parcă nici el nu se trezise, încă. Nu o deranja deadline-ul care se apropia, ci faptul că nu avea inspirație. Se simțea undeva între sfârșită și leneșă. Nu mai putuse să doarmă, dar nici nu turase încă motoarele. Își aducea aminte de adolescență, când descoperise că ăsta era momentul ei favorit din zi: când nimeni nu se mișca și lumea era pustie. Doar sunete naturale, plăcute și relaxante. Parcă era singură pe pământ și timpul se oprea în loc.

Se dăduse tiptil jos din pat, și-l lăsase să doarmă. Nu avea stare. Cu un trening pufos, papucii îndesați peste șosetele de lână, șterpelise o pătură moale și veselă, ca un tartan scoțian, și se refugiase pe verandă. A scris, a șters, a scris iar. O boabă de sare i-a aterizat pe buze și privirea i s-a fixat în mijlocul mării. Zen. Perfecțiune. Simțea cum meditația se transforma în picoteală, dar nu se grăbea. Word-ul o aștepta răbdător. Atât de rar își permitea să facă o pauză. Iar acesta era un moment… perfect. Se simțea împlinită, era mulțumită.

Un zâmbet îi luci în colțul gurii când a realizat că miroase a cafea proaspătă. Am pus de cafea? Dar cu siguranță nu pusese. Și-ntr-o fracțiune de secundă, l-a văzut. Stătea sprijinit de tocul ușii, privind-o.

– De cât timp stai acolo? l-a întrebat, în timp ce se întindea în pătură ca o pisica.

– De ceva vreme.

Cana de cafea aburea în mâinile lui, dar nu se mișca. Cu gleznele încrucișate, în blugi și pulover, o studia. De fapt o privea ca pe un tablou al unui artist neprețuit.

– Am facut cafea, a spus simplu și declarativ.

– Am văzut, i-a raspuns ea, deși, de fapt, simțise cafeaua.

Întotdeauna avusese un miros extem de fin… El se desprinse de tocul ușii și se așeză pe canapea. Nu părea să-i fie frig. Avea aceeași stare de calm, de mulțumire pe care o avea și ea. Pisica se lipi de el. Pisica din pătură. Pisica-pisică dormea pe pernița favorită, în casă, la căldură. Nici prin cap nu-i trecea să-și răcească lăbuțele pe verandă!

Între timp el lăsă cana pe masă. Și, brusc, o prinse în brațe, cu pătură cu tot, ca pe o sărmăluță. Ea încercă să reciprocheze, însă era legată fedeleș. Se zbătu un pic și o pufni râsul.

– Ce?

– Știi că nu prea-mi plac sărmăluțele! chicoti ea.

– Ei bine, mie imi plac. Sărmăluțe cu sare de mare și șosete colorate, îi răspunse el, ciufulind-o.

O strânse la piept, cu caldură. Îi fusese dor de ea. Tare dor. Și, printr-o minune, o regăsise într-o zi. Își amintea surpriza din ochii ei. Neîncrederea. E oare un vis? Nu-și amintea cât timp trecuse exact de atunci. Își amintea doar că și-au făcut planuri și cum îi spusese ea, odată, că destinul lor era să facă ceva special, împreună.

Nu înțelesese foarte bine la ce se referise, dar, peste ceva timp s-au pomenit cu un bestseller. El lucrase cea mai mare parte, dar ea îl ajutase cu editarea și cu corecturile esențiale. Avea un ochi format și nu rata nicio neconcordanță.

– Trebuie sa fie credibil. Trebuie să-i faci să se identifice cu personajele, să se recunoască. Povestește ca și cum tot ce se află acolo, ai trăit tu! îi repetase ea de nenumărate ori.

Cu răbdare și multe ore de piguleală, a fost gata.

– Ți-am spus eu! a zâmbit ea învingătoare. Am spus că o să fie un bestseller!

Știa că ea avea dreptate. O cunoștea bine și, mai ales, avea încredere în ea.

11391282_919886484716998_2746610612855734429_n

Timpul în care viața îi dusese pe alte drumuri parcă nici nu existase. Lucrurile au decurs atât de natural, ca și cum doar așteptaseră să se întâmple. Poate că era mai bine așa. Nu mai erau copii, dar erau suficient de tineri, cât să trăiască viața din plin. Pe de altă parte aveau și destulă experiență încât să savureze fiecare secundă. Încă se jucau. Asta era și parte din poezia dintre ei.

Și-a amintit, brusc, ce-i spusese ea.

– Cred ca într-o zi o să stăm pe-o verandă, la mare, și o să scriem împreună.

El râsese cu poftă. Mereu reușea să-l facă să râdă. Chiar și când îi venea să ia pe toată lumea la bătaie. Ca atunci când i se stricase laptopul și ea îi povestea că și-a cumpărat o pipă, doar pentru că era frumoasă. Și dacă și-a cumpărat pipa, păi trebuia s-o și fumeze! Așa că lua lecții de pe Youtube. Doamne, cât a mai râs în ziua aia. Singur, pe stradă, și tot se scutura cămașa de hohote.

Ea avusese dreptate. Din nou. Nu-i mai dădea teme pentru acasă, ci stăteau cot la cot și munceau. Le plăcea enorm. Nu simțeau pic de efort. Bine, se mai enervau uneori, dar așa, pe scurt.

Capitolul 3 aștepta cuminte pe pagină. El trase cu ochiul și văzu cursorul clipocind nerăbdător. Luă o gură de cafea, apoi îi întinse și ei cana.

– Nu pot! vocifera ea.

Atunci își dădu seama că încă o ținea ca pe o sărmăluță, chiar și cu o singură mână. Îi făcu loc, cât să poată să apuce cana. Ea bău o gură lungă și un zâmbet Colgate îi lumină toată fața. Simțea cum îi trece lenea și cum turează motoarele.

– La treabă, doamnă! îi zise el, luându-i cana și punând-o înapoi pe masă.

Ea se uită pieziș, apoi strengărește. Se răsuci brusc, cât să ajungă față în față, cocoțată, în genunchi, pe canapea.

– Uite o gheișă modernă! se amuză el.

Ea nu zise nimic. Continua să zâmbească, de puteai jura că e farul din Alexandria. Și, brusc, cu totul neașteptat, întinse mâinile, îl apucă de gulerul puloverului, îl trase spre ea și îl sărută. Cu un singur sărut îi zgudui lumea. Pe acea verandă, în acel moment perfect, a simțit armonia. Nici dacă era un tsunami, nu ar fi fost atât de șocat. Nici nu-și dădea seama dacă îi răspunde. Toată povestea lor era în acel sărut. Tot tumultul ei, bucuria, tristețea, pasiunea, surpriza, fericirea, frunze uscate din trecut, succesul din prezent, regăsirea, viitorul, se învălmășau cu gust de cafea proaspătă.

Până ca el să se dezmeticească, ea reveni, ușor, pe călcâie. Zâmbi complice și, plină de energie, zise:

– La treabă, domnule!

Bună dimineața era așa de old-fashioned! Habar n-au avut cum a trecut timpul și s-au pomenit că soarele era sus, pe cer. Word-ul trepida de rânduri pline, iar tastele sfârâiau când sub unghiile ei, când sub degetele lui. Încet, dar sigur, zgomotele se întețiră: începură să se audă voci, larmă, zapăceala tipică de la mare.

În toată nebunia, un sunet era mai pregnant. Întoarseră capul spre living. Pisica făcuse ochi și mieuna, când lihnită, când nervoasă, după micul dejun.

– Hai, mami, să papi! sări ea în sus, ca arsă.

Lăsă laptopul, capitol 3, pe el… nimic nu mai conta când “mami” avea nevoie de maică-sa. El se întinse pe canapea și râse. Mereu reușea să-l facă să râdă.



Citiţi şi

Femeia în… albastru – Lady Macbeth/The Young Lady

De ce s-a-ntors?

Te-am auzit din nou spunând că nu mai ai timp

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,912 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro